„Dacă voia lui Dumnezeu este în noi, şi cerul este în noi, prin împlinirea poruncilor Lui“

A treia cerere din Rugăciunea Domnească poate naşte în mintea noastră câteva întrebări şi nedumeriri. De ce nu este bine să ne ghidăm după propria voie, măcar uneori? În ce situaţii împlinim doar pe jumătate voia lui Dumnezeu? Cum procedăm atunci când societatea, condiţiile exterioare sau ceilalţi oameni ne îngreuiază această strădanie a noastră, de a fi împreună lucrători cu Dumnezeu, uniţi prin iubire? Şi nu în ultimul rând, cum să trăim pe pământ ca şi cum am trăi în cer? Răspunsul la aceste întrebări ni-l va da astăzi monahia Filoteia Cosma de la Mănăstirea Agapia, continuând astfel seria interviurilor cu tâlcuirea rugăciunii „Tatăl nostru“.

Ce trebuie să înţeleagă creştinul când rosteşte această cerere a Rugăciunii Domneşti?

Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască, să devină „dumnezei după har“. Sfântul Grigorie de Nazianz îl defineşte pe om ca fiind: „Zoon theooumenon“, fiinţă spre îndumnezeire. Sub acest aspect, cererea noastră este limpede, noi dorim ca voia lui Dumnezeu să se împlinească „precum în cer şi pe pământ“ (Mt. 6, 10).

Mântuitorul Însuşi subliniază adesea că „cerul“ este locaşul lui Dumnezeu, patria Sfintei Treimi. David, la rândul său, scrie: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu“ (Ps. 18, 1), prin urmare, cerul este locul unde se împlineşte neîncetat voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu se manifestă în însuşi actul creaţiei. „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Fac. 1, 26). Nu poate exista menire mai sublimă decât aceea de a purta în noi chipul lui Dumnezeu, de a fi „chipul Chipului“ (Coloseni 1, 15). Prin urmare, voia lui Dumnezeu o avem prezentă în noi, este întipărită în natura noastră, ea nu este greu de împlinit, nici străină firii noastre.

„Dacă voia Lui este în noi, şi cerul este în noi, prin împlinirea poruncilor Lui“

Dumnezeu ne-a dăruit libertatea deplină pentru a putea alege între bine şi rău. Libertatea noastră însă este conformă voii lui Dumnezeu numai în Adevăr şi în Bine. „Adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8, 32), spune Mântuitorul, Cel care Se defineşte fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6).

Pentru a împlini voia lui Dumnezeu, trebuie să-L ascultăm după modelul Fiului Său, Care este prototipul ascultării, Care a ascultat până la moarte pe Cruce. Dacă vom alege să facem pe deplin voia Lui, ne vom găsi împreună lucrători cu El, uniţi prin iubire. Astfel, dacă voia Lui este în noi, şi cerul este în noi, prin împlinirea poruncilor Lui.

Etalonul desăvârşirii noastre este în cer: „Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este“ (Mt.  5, 48), ne îndeamnă Mântuitorul. Drumul desăvârşirii este lung şi anevoios. El începe la Botez şi se încheie prin moartea noastră. Este un drum cu suişuri şi coborâşuri, dar Învierea nu este posibilă fără Cruce, nici îndumnezeirea fără suferinţă. Pe acest drum trebuie să lepădăm patimile şi să cultivăm virtuţile, pentru ca Hristos „să ia chip în noi“. Sfântul Macarie ne dă un sfat în acest sens: „Intră în inima ta şi acolo, spun ţie, se află şi Dumnezeu, şi cerul, şi îngerii“.

„Neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine“

„Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“ (Ioan 3, 13), ne spune Mântuitorul. El a „coborât“ cerul pe pământ prin Întruparea Sa, apoi a urcat „pământescul“ la cer prin propria Înviere. Obârşia noastră cerească ne face să năzuim mereu spre ea: „Căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine“ (Fer. Augustin, Mărturisiri 1, 1).

Un alt exemplu de unire a cerului cu pământul este Maica Domnului: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii“, îi cântăm noi. Ea, smerita „roaba Domnului“, a devenit locaş al Sfântului Duh, primind în pântecele ei neprihănit pe Fiul lui Dumnezeu, unind materia lumii cu „focul dumnezeirii“.

Omul, la rândul lui, este o fiinţă dihotomică, creat de Dumnezeu din ţărână (materie) peste care a suflat suflare de viaţă (Gen 2, 7). Scopul acestei creaturi este ca la sfârşit să fie „răpit în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi aşa pururi vom fi cu Domnul“ (I Tes. 4, 16-17). Pentru a ajunge acolo, noi, oamenii, trebuie să ne străduim ca fiecare cuvânt şi faptă a noastră să fie conforme cu voia lui Dumnezeu. Numai astfel vom aduce rod şi vom coborî „cerul“ în noi, ştiind bine că „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

Sfântul Ciprian scrie că, în această cerere a Rugăciunii Domneşti, „nu ne rugăm ca Dumnezeu să facă ce vrea El, ci ca noi să putem face ce vrea El“. Ce însuşiri sau ce calităţi ne ajută să împlinim voia lui Dumnezeu?

Dumnezeu este Atotputernicia şi Libertatea absolută, pe El nimeni nu-L poate împiedica să facă ce vrea. Din păcate, noi, oamenii, suntem slabi şi dacă Dumnezeu n-ar fi alături de noi, am fi mereu împiedicaţi în sporirea noastră duhovnicească de „tatăl minciunii, diavolul“. El este vrăjmaşul neamului omenesc şi „umblă, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5, 8). Pentru a înţelege cum trebuie să procedăm pentru a împlini voia lui Dumnezeu, Îl avem ca exemplu pe Însuşi Fiul Lui. Mântuitorul, deşi este Dumnezeu, ne dă un exemplu minunat de smerenie desăvârşită. Conform naturii Sale omeneşti, El spune: „Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta. Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu“ (Mt. 26, 39).

Pentru a împlini voia lui Dumnezeu, avem nevoie de „credinţă lucrătoare prin iubire“ (Gal. 5, 6). Nu trebuie să iubim lumea (plăcerile ei trecătoare şi păcătoase), ci să-L iubim pe Dumnezeu şi veşnicia Sa. „Cine a făcut voia lui Dumnezeu rămâne în veci, aşa cum şi Dumnezeu rămâne în veci“ (I Ioan 2, 17).

Ce înseamnă a împlini voia lui Dumnezeu?

A împlini voia lui Dumnezeu înseamnă a răsădi în sufletul nostru toate virtuţile, sub imperiul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. „Iubeşte şi fă ce vrei“ , spune Fer. Augustin, explicând că un suflet stăpânit de iubire nu poate păcătui, el aparţine lui Dumnezeu „Care este Iubire“ (I Ioan 4, 8).

A împlini voia lui Dumnezeu înseamnă a fi smerit, blând, răbdător, cuviincios, drept, împlinind toate poruncile Lui. A face voia lui Dumnezeu înseamnă a realiza o armonie între poftele trupului şi dorinţele sufletului: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului“ (Gal. 5, 17). Dacă vom cultiva virtuţile în sufletul nostru, „vom secera viaţă veşnică“ (Gal. 6, 8), iar de vom căuta plăcerile trupului, vom culege stricăciune. Dovada că împlinim voia lui Dumnezeu este rugăciunea pe care o facem pentru toată lumea, creştini sau necreştini. „Voi sunteţi sarea pământului“ (Mt. 5, 13), le spune Mântuitorul Sfinţilor Apostoli. Sarea este necesară pentru orice om din lume, creştin sau necreştin, iar pe viitor chiar şi din cei care nu cred, unii se pot întoarce spre Domnul.

Împlinirea voii lui Dumnezeu poate fi îngreuiată de condiţiile exterioare, de societate, de ceilalţi oameni. Cum să trecem peste aceste impedimente?

Împlinirea voii lui Dumnezeu poate fi într-adevăr îngreuiată de lumea înconjurătoare, de semenii noştri. Sfântul Apostol Pavel spune: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“ (I Cor. 15, 33). Din păcate, acest lucru este mai vizibil astăzi ca oricând. Sunt tineri care au primit în familie o educaţie creştină solidă, care au văzut acasă exemple de sfinţenie, dar ajunşi în şcoală sau la petreceri în medii nepotrivite, au acceptat multe compromisuri pentru a nu fi umiliţi sau marginalizaţi. 

Sfântul Ioan Evanghelistul ne sfătuieşte: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume“ (I Ioan 2, 15-16). Tot în lume trăiesc şi sfinţii, şi martirii, dar viaţa lor are alte coordonate: iubirea, smerenia, răbdarea, blândeţea, pacea pe care ni le aduce Hristos. Aici se vede cine este cu adevărat fiul lui Dumnezeu, în arena vieţii. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har“ (I Pt. 5, 5), ne spune Sfântul Apostol Petru. Prin urmare, vom cunoaşte pomul după roadele lui şi trebuie să fim atenţi, să priveghem. Starea noastră duhovnicească şi smerenia ne pot fi de folos ca să alegem calea cea îngustă. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“ (I Cor. 6, 12). Iată cum Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru, ne respectă pe deplin libertatea de a alege calea pe care o vom urma: cea a păcatului şi a morţii, largă şi uşoară, sau calea virtuţii şi a vieţii veşnice, îngustă şi cu osteneală. Exemple în lume sunt destule, alegerea însă ne aparţine.

Cum să trăim pe pământ ca şi cum am trăi în cer?

„Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor“ (Mt. 7, 12) - este sfatul Mântuitorului pentru convieţuirea socială. Şi aici avem „un nor de mărturii“, după spusele Sfântului Apostol Pavel. Cel mai puternic argument este Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, Care spune: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Hristos ne-a arătat cum să trăim „cerul“ începând din viaţa pământească: „Să săturăm pe cei flămânzi, să adăpăm pe cei însetaţi, să fim primitori de străini, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i cercetăm pe cei bolnavi sau închişi“. Dacă vom trăi astfel, avem şansa să auzim la Judecată: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Mt. 25, 34-40). Mântuitorul ne asigură că „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor“ (Mt. 13, 43).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Învredniceşte-ne şi pe noi, oamenii, să nu facem pe jumătate voinţa Ta, ci să o împlinim în întregime, aşa cum Tu voieşti!“. În ce situaţii împlinim doar pe jumătate voia lui Dumnezeu?

Omul este o fiinţă dihotomică, formată din trup şi suflet. Există oameni care-şi uită originea divină şi trăiesc conform patimilor trupeşti (adulter, lăcomie, ură, invidie, beţie, desfrânare), dar există şi oameni care-şi biruiesc patimile, cultivând în locul lor virtuţile: înfrânarea, iubirea, milostenia, bunătatea, blândeţea, cumpătarea, castitatea, conform voii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: „Căci dorinţa cărnii este moarte, iar dorinţa Duhului este viaţă şi pace“ (Romani 8, 6). Această abordare a Sfântului Ioan Hrisostom arată că omul singur poate alege să trăiască (pe jumătate) după trup drumul spre iad, deoarece „Orice pom care nu face rod bun se taie şi se aruncă în foc“ (Mt. 7, 19).

Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Există însă oameni care s-au îndreptat asemenea fiului risipitor - trăind după Duh şi obţinând împăcarea şi repunerea lui în har. „Este mai rău să pierzi împărăţia cerurilor decât să fii pedepsit cu chinurile iadului“, spune Sfântul Ioan. Cel ce ajunge în iad are parte de o pedeapsă dublă. Pe de o parte, se lipseşte pe sine de „auzirea unor cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască“ (II Cor. 12, 4), pe de altă parte suferă şi chinurile iadului.

Dragoste faţă de virtute şi ură faţă de păcat

O altă abordare a temei se referă la cei ce cred, dar nu fac fapte bune: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri“ (Mt. 7, 21).

Este aruncat din ceruri nu numai cel ce are credinţă, dar nu are fapte, ci cel ce face cu credinţa sa multe minuni, dar nu face nici o faptă bună. Credinţa fără fapte este moartă, deci este o jumătate de valoare. Faptele bune ne deosebesc de diavoli, care „cred şi se cutremură“, dar fac doar răul. Omul care are credinţă şi fapte bune este un om plin de virtuţi care şi-a zidit casa pe piatră, iar „piatra este Hristos“ (I Cor. 10, 4). Cel ce n-are fapte bune îşi zideşte casa pe nisip şi prima ploaie o va distruge. Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Domnul pregăteşte mântuirea noastră prin două mijloace: prin dragoste faţă de virtute şi ură faţă de păcat“. Depinde de noi să alegem jumătatea bună.

Mântuitorul Însuşi ne este pildă în acest sens când spune: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis“. De ce nu este bine să ne ghidăm după propria voie?

Mântuitorul face această afirmaţie din smerenie şi iubire dumnezeiască, deoarece „Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10,  30). Smerenia, la modul absolut, este apanajul Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru ne arată că smerenia este virtutea care ne duce pe calea sfinţeniei şi a desăvârşirii, spre deosebire de trufia lui Lucifer - care l-a aruncat din cer. Mântuitorul face această afirmaţie şi-n conformitate cu natura Sa omenească, pentru a ne dovedi că şi noi avem posibilitatea de a deveni „fii ai lui Dumnezeu după har“. Tot Mântuitorul spune: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20, 17). După pildele Mântuitorului, trebuie să facem totul cu smerenie, răbdare şi dragoste. Nu trebuie să ne mândrim, ci să recunoaştem că suntem „fii netrebnici“. Mândria i-a aruncat din cer pe îngeri, mândria a făcut din apostoli trădători şi ucigaşi - după exemplul lui Iuda. 

Când putem spune Rugăciunea Domnească? Care sunt foloasele ei?

Rugăciunea „Tatăl nostru“ este numită Rugăciunea Domnească deoarece Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru ne-a lăsat-o. Ea are rădăcini dumnezeieşti şi valoare supremă - prin Cel ce ne-a lăsat-o. Noi trebuie să ne „rugăm neîncetat“ (I Tes. 5, 17), ca să nu cădem în ispită. Prin rugăciune suntem alături de Dumnezeu, fără rugăciune facem voia ispititorului diavol.

Prin conţinutul şi forma ei, Rugăciunea Domnească este deplină. Îl numim pe Dumnezeu Tată - deci suntem fiii Lui. Dumnezeu este Sfânt - prin urmare şi noi putem deveni sfinţi. Cerem să se facă voia Sa - dar voia Sa este ca noi să ne mântuim, să ne îndumnezeim. Cerem ca să pregustăm cerul de aici, de pe pământ. De asemenea, ne rugăm să ne dea „pâinea vieţii“ .

„Doamne, dă-ne puterea şi voinţa aceasta!“

Toate aceste cereri acoperă nevoile trupeşti şi sufleteşti ale omului. Apogeul rugăciunii este însă „şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Noi ştim că numai Dumnezeu iartă păcatele, dar dacă şi noi putem face acest lucru înseamnă că am atins desăvârşirea. Iertând pe aproapele îmi fac bine şi mie, voi fi şi eu iertat. Foloasele acestei rugăciuni sunt multiple. Ea acoperă toate sferele vieţii omului: materiale şi spirituale. Ea este deplină şi îndumnezeitoare. Avva Alonie spunea: „Dacă ar vrea omul , de dimineaţa până seara ar ajunge la măsura dumnezeirii“. Să ne rugăm şi noi aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: Doamne, dă-ne puterea şi voinţa aceasta!