„Dacă vrei să înţelegi o societate, nu ai cum să nu te referi la dimensiunea religioasă“

Pe Theodor Paleologu l-am întâlnit în casa părintească din strada Armenească. Jovial şi foarte primitor, de un şarm intelectual deosebit, îmbrăcat impecabil, a acceptat să răspundă deschis la toate întrebările adresate. Puţini sunt cei care îl cunosc pe fiul celui care a fost Alexandru Paleologu, scriitor, eseist şi critic literar, diplomat şi om politic, fiu care nu este cu nimic mai prejos decât celebrul tată. Theodor a studiat la cele mai bune şcoli pariziene, apoi a şi predat la multe dintre ele; a conferenţiat în SUA, apoi în Germania. A fost ambasador al României în Danemarca şi acum s-a întors acasă ca să aducă „speranţa pe care simt că oamenii din jur o regăsesc în mine.“

Suntem în casa în care v-aţi născut şi aţi copilărit o perioadă de timp. E impresionantă. Care sunt cele mai frumoase amintiri care vă leagă de acest spaţiu impregnat de istorie, de lucruri valoroase, de amprentele unor generaţii care s-au succedat în timp? De născut m-am născut la maternitate (râde) şi ne-am mutat aici din Drumul Taberei. Aceasta este casa părintească, locuită de bunicul meu la începutul anilor â30, când s-a mutat din strada Paleologu în casa asta în care ne aflăm. Fără îndoială, cele mai frumoase amintiri sunt cele legate de Crăciunul în familie, cu toată lumea adunată, cu toţi copiii. Prietenul meu, bizantinologul Petre Guran, făcând pe Moş Crăciun… Era într-adevăr extraordinar. Colindătorii, iarăşi, nelipsiţi. Cam acestea ar fi cele mai frumoase amintiri, dar sunt multe altele. „Tata era foarte apropiat de Nicolae Steinhardt“ Pentru că tot vorbim de familie, aş vrea să vă întreb de ce se ştiu atât de puţine lucruri despre mama dumneavoastră, în comparaţie cu tatăl, care este un nume sonor în viaţa publică de la noi? Nu se ştiu prea multe pentru că mama este o fire mai retrasă; nu-i plăcea să se vorbească prea mult despre ea. Nici acum nu ar aprecia dacă ne-ar auzi. A stat mereu în umbra tatălui meu, fiind o persoană inteligentă, cultivată. Este critic de artă. A lucrat la Muzeul de Artă, fiind specialistă în arta orientală, din Orientul Apropiat. În faţă nu s-a băgat niciodată, nu i-a plăcut niciodată, dar a fost mereu împreună cu tata. Citeau împreună ce scria tata, îi mai făcea remarci. În general, chiar şi în privinţa carierei publice a tatălui meu, era mai rezervată. I-ar fi plăcut să stea mai mult pe-acasă, decât să se ducă la Parlament sau în alte astfel de locuri. O moşteniţi? Cu siguranţă. Dar cum şi ce anume, nu-mi dau seama foarte bine. E o persoană foarte religioasă, asta e important de semnalat, mereu citeşte câte o carte, fie de teologie, fie povestiri despre viaţa Sfinţilor Părinţi sau Părinţi ai deşertului. Despre Sfinţii Varsanufie şi Ioasaf citea foarte mult, la un moment dat, şi vorbea apoi cu tata. Cam asta a fost atmosfera care a predominat la noi în casă. Sigur că preiei de la ambii părinţi. Fără îndoială, am moştenit mai pregnant de la tata, dar am luat mult şi de la mama, pentru că nu se poate altfel. „Religia are un rol fundamental pentru societate“ Aţi menţionat faptul că mama este o fire credincioasă, poate de aici afinitatea dumneavoastră pentru religie, pentru biserică... Da, se prea poate. Şi tata era, de altfel, un om religios. Era un practicant, însă depinde de ce fază a vieţii lui vorbim. Mai cu seamă, în ultimii 30 de ani, era foarte apropiat de Nicolae Steinhardt, pe care l-am cunoscut foarte bine şi îl admiram foarte mult. Era un prieten al casei. Tata nu era foarte postitor, spre exemplu. În ultimii ani ai vieţii ar fi fost şi absurd să ţină posturile, pentru că starea sănătăţii nu i-ar fi permis. Toate cercetările pe care le-aţi făcut au tangenţă cu zona religioasă? Nu pretind a fi un teolog. Lucrarea de licenţă în filosofie se referă la problema religiei la Schopenhauer şi Nietzsche. Apoi, am continuat cu o lucrare despre marele filosof religios rus - Vladimir Soloviov. Este într-adevăr o mare figură a gândirii filosofice şi religioase ruse. Teza de doctorat pleacă de la lecturile din Dostoievski. Am preluat tema aceasta a Marelui inchizitor şi am plasat-o într-un context actual, cel al teologiei politice. Lucrarea („Sous lâoeil du Grand Inquisiteur: Carl Schmitt et lâhéritage de la théologie politique“, Paris, 2004) e în mare măsură despre un gânditor german, Carl Schmitt, o figură remarcabilă a secolului al XX-lea şi totodată controversată. De ce aţi ales domeniul religios? Aici nu se mai ţine cont dacă eşti sau nu o fire religioasă. E o chestiune atât de importantă, încât ţine, până la urmă, de o înţelegere a lumii din jur. Religia are un rol fundamental pentru societate, fundamental pentru viaţa oamenilor. Dacă vrei să înţelegi o societate, nu ai cum să nu te referi la dimensiunea religioasă. Este absolut fundamental. „Virgil Cândea mi-a spus să mă călugăresc“ L-aţi cunoscut pe părintele Galeriu. În ce măsură v-a influenţat persoana lui? Pot spune că l-am cunoscut bine pe părintele Galeriu, înainte de â89. M-a influenţat mai puţin decât Steinhardt, pentru că pe Steinhardt îl vedeam foarte adesea. I-am citit cărţile. Părintele Galeriu era foarte cumsecade, foarte blajin, îţi venea să-i vorbeşti, asculta, nu judeca. Era un om de o mare inteligenţă şi cultură. Raportul meu cu el era mai cu seamă între duhovnic şi credincios. În cazul acesta, conta mult receptivitatea lui. Era un om care asculta foarte mult. Mai târziu, pentru că am plecat, ne-am pierdut puţin din vedere, sigur că ne-am revăzut cu mare bucurie, dar nu mai avea cum să fie duhovnicul meu când el era la Bucureşti şi eu la Paris. Îmi amintesc că era o prezenţă caldă, care degaja cumsecădenie şi o dulceaţă aparte. Cât despre Steinhardt? Steinhardt este un model a ceea ce înseamnă un intelectual creştin, care îmbină creativitatea intelectuală cu credinţa. Un om de un mare curaj şi un prieten extraordinar pentru tata, îşi spuneau absolut tot ce aveau pe inimă fiecare. Am avut multe discuţii cu el, când venea în Bucureşti, pentru că o mare perioadă de timp era în Maramureş. Venea, totuşi, destul de des. Îl întrebam ce îmi venea mie în cap, mai cu seamă în perioada când a început să mă intereseze gândirea religioasă, teologia ortodoxă. Asta a fost o criză importantă legată de lectura lui Dostoievski. În acelaşi timp m-am apropiat şi de Virgil Cândea, care a contat foarte mult pentru mine. Cândea este unul dintre cei mai marcanţi, dar nu era la fel de intim cu tata precum erau Steinhardt, Sergiu Al. George sau Noica. A fost o persoană care a intervenit mai târziu în formarea mea intelectuală, pe la 14, 15 ani, după ce am început să mă interesez despre teologie, gândirea religioasă. Mergeam foarte des la el, începând cu perioada asta, şi am învăţat foarte mult. Era un om de o erudiţie şi de un şarm intelectual absolut extraordinare. Când veneam la Bucureşti, niciodată nu-l ratam, îl vizitam mereu. Era cel mai interesant. Care a fost cel mai bun sfat pe care vi l-a dat Virgil Cândea? Mi-a dat un sfat pe care nu l-am urmat niciodată, să mă fac călugăr, că viaţa călugărească e cea mai bună. Mi s-au mai dat sfaturi bune pe care nu le-am urmat. Ar fi fost, într-adevăr, o altă cale - călugăria. Traseul dumneavoastră ar fi fost cu totul altul. Aşa este, dar nu mi se potriveşte. Fiecare e făcut pentru ceva anume, eu nu m-aş fi potrivit. După aceea şi-a dat seama cu cine are de-a face (râde) şi a lăsat-o baltă cu recomandările. Ori eşti, ori nu eşti stofa „călugăroasă“. „Nu am fost deloc un copil-miracol“ La patru ani îl citeaţi pe Platon. Cât e adevăr şi cât e legendă în această afirmaţie care s-a propagat în timp? E greşit. E o legendă. Eu, la patru ani, de-abia buchiseam. Am învăţat să citesc şi să scriu la fel ca toată lumea, de la vârsta de şase ani. Nu am fost deloc un copil-miracol. Însă e adevărat că am început să citesc Platon de la vârsta de 12 ani. Pot să vă povestesc cum a apărut această legendă. Andrei Pleşu s-a apucat şi a povestit odată, dar plasând greşit la opt ani, apoi, altcineva a preluat greşit, la patru. Şi poate că o să aflu cât de curând că în burta mamei îl citeam deja pe Dostoievski. Am avut o curiozitate intelectuală, pe care nu o consider deloc precoce, pentru că eu cred că un copil de 12, 13 ani poate înţelege un anumit tip de filosofie. Nu orice tip, e adevărat. Nu are rost să-i dai unui copil Kant sau Hegel, dar poate să aibă acces la anumite dialoguri ale lui Platon, la Seneca, Epictet, un anumit tip de preocupări care nu mi se par extraordinare. Ieşite din comun, poate, pentru că nu mai sunt astăzi foarte răspândite. Mie nu mi se pare că am făcut cine ştie ce performanţă. Realmente cred că orice copil cu inteligenţă medie poate citi un anumit tip de filosofie destul de devreme. În ce măsură înclinaţia spre lectură a fost una pur conştientă şi cât a contat impulsul venit din partea părinţilor? Părinţii nu m-au impulsionat câtuşi de puţin. Nu eram un cititor extraordinar la şapte, opt, nouă ani. Băteam mingea cu copiii din cartier ca toată lumea. Dar am avut norocul să am în casă cărţile respective şi să-l aud pe tata stând de vorbă cu Noica, Steinhardt, cu Cioculescu sau cu alte personalităţi. Îl amintesc aici şi pe Virgil Cândea, dacă tot vorbim despre aria asta a preocupărilor teologice. Am citit foarte mult istorie, Plutarh citeam foarte mult, Istoria antică, iar anumite perioade mă fascinau în mod special - Renaşterea şi Revoluţia franceză, dar mai mult ca o galerie de monştri decât ca modele de inspiraţie. Ulterior am citit Dostoievski, care a fost un moment hotărâtor pentru mine. Am văzut un film la cinematograful din colţ, Mioriţa, care acum, din păcate, se cheamă Europa. M-am apucat să citesc Dostoievski tot, operă şi viaţa lui, şi despre el şi alţi filosofi ruşi. Mai târziu, chiar am făcut câteva studii de filosofie religioasă rusă. Să rămânem la perioada copilăriei, când băteaţi mingea pe maidan, cu alţi copii din cartier. N-aţi avut, aşadar, o copilărie atipică. Nu. Părinţii mei erau foarte toleranţi. E adevărat că eram cuminte, eram genul de copil calm, care nu creează tot timpul agitaţie şi brambureală. Citeam şi mă interesau lucruri serioase pe la o vreme destul de timpurie pentru un copil. La opt ani îmi plăcea să citesc Caragiale. Încercam şi eu să scriu în genul lui. Scriam nişte schiţe, dar am avut norocul să pot vorbi cu cel mai mare specialist în Caragiale, cu Şerban Cioculescu. Fiul dumneavoastră, Mihail, este un copil ascultător? Da, foarte cuminte, foarte ascultător, foarte drăguţ. E adorabil. Are grijă de mine. E o relaţie de prietenie şi loialitate între noi, asemănătoare cu cea dintre tatăl meu şi mine, numai că diferenţa de vârstă e foarte mică între noi; în vreme ce între tata şi mine era o diferenţă de 54 de ani, o diferenţă foarte mare. Era o generaţie lipsă între noi, ceea ce nu era rău, pentru că aşa aveam acces la lumea de dincolo de comunism, şi-mi putea povesti despre oamenii de cultură, despre politicieni, oameni pe care i-a cunoscut el, cand era copil. Adică despre Nae Ionescu, Armand Călinescu, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Martha Bibescu, Păstorel Teodoreanu. Asta pe de o parte, însă diferenţa de vârstă era mare, care nu era un inconvenient, dar era un fapt. Între fiul meu şi mine sunt numai 20 de ani diferenţă. „Mi-am construit singur cariera“ Bănuiesc că numele, descendenţa dintr-o familie cu un nume atât de sonor v-a ajutat la început de drum, poate mai mult decât în cazul tinerilor care nu se pot lăuda cu origini ca ale dumneavoastră. Numele în raport cu alţii? Da şi nu. Nu, pentru că am mi-am construit singur cariera. Până la numirea de ambasador nu am evoluat în spaţiul românesc deloc. Nu avea nici un fel de importanţă că tata e cine e sau că am un nume imperial. Poate nu atât numele, cât relaţiile, contactele stabilite în timp... Nu, deloc. Cariera mea până la numirea de ambasador era una pur academică, unde a contat ce am scris şi calităţile de profesor. Când am fost numit ambasador, fără îndoială, fiind un nume deja cunoscut în România, a contat. Dar tata nu mi-a pus nici o vorbă bună pentru numire. Nici nu prea era încântat de perspective, el considera că trebuie să rămân profesor. Prestigiul numelui a contat pentru cei care au semnat pentru numirea mea, nu mă îndoiesc de lucrul acesta. Şi calităţile mele personale, pentru că atunci când ai un nume foarte important, dar eşti tâmpit, e mai rău, eşti mai mult sancţionat dacă eşti mediocru. Fiul mediocru al unui mare personaj e chiar o nedreptate, dar aşa se întâmplă. Dacă nu eşti la nivelul tatălui, ţi se dă în cap. „Pentru mine nu e o mare problemă să mă ataşez la problemele generale“ De ce aţi renunţat la diplomaţie? Ce nu mai mergea, ce vă nemulţumea? Mergea foarte bine. Mă simţeam ca peştele în apă şi mă potriveam cu meseria pe care o făceam, ca ambasador. Nu-mi place termenul de „misie“, pentru că e ceva unilateral. Eu am cerut preşedintelui să mă cheme, pentru că a fost o misiune foarte onorantă, mi-am făcut treaba foarte bine, cred, şi mi-a plăcut grozav să o fac. Am anumite realizări şi satisfacţii profesionale care mi-au adus multă bucurie. Am vrut să fac mai mult şi am considerat că, dacă vreau să schimb ceva, o pot face schimbând lucrurile de la Bucureşti, nu de la Copenhaga. Vreau să fac mai mult, nu ascund că vreau mai multă influenţă, mai multă putere de decizie ca să pot schimba mai mult. Nu credeţi că oamenii o să vă judece într-o manieră nu foarte elegantă, dată fiind intrarea dumneavoastră în politică? Cine mă cunoaşte cu adevărat ştie că nu intru în politică să fac parale. Pe mine mă interesează să am o putere de schimbare, bună reputaţie, să continui o tradiţie familială, mă interesează prestigiul României. E adevărat că vreau o leafă decentă, e normal, dar nu mă interesează să acumulez averi, să fac bani. Nu-mi merge mintea la aşa ceva. Unii sunt în stare de asta, bravo lor! Pe mine nu mă interesează. Scepticii v-ar putea reproşa că nu aţi stat suficient de mult în ţară, încât să-i cunoaşteţi toate necazurile şi nevoile. Nu e adevărat. M-am întors cât de des am putut, uneori am stat ani întregi aici. Atunci când am avut de făcut un efort foarte mare, am venit la surse. Ultima dată, când am pregătit concursul la École Normale Supérieure şi am reuşit şi în ultimul an de doctorat, am venit acasă ca să pot scrie lucrarea de final. A fost o retragere în bârlog, ca să pot sări mai departe. Cât trăia tata, veneam foarte des, în ultimii lui ani de viaţă. În plus, am fost conectat la viaţa de aici prin el şi nu numai. Pentru mine nu e o mare problemă să mă ataşez la problemele generale.