Dan Gherasimescu, un artist care a înțeles bine pilda talanților

Am putea oare să vorbim despre specificul românesc fără cultura populară milenară a acestui neam? Și unde oare se păstrează cel mai bine specificul românesc, dacă nu în mijlocul satului tradi­țional? Lucian Blaga afirma: „Veșnicia s-a născut la sat”, iar satul a dat lumii unii dintre cei mai de seamă artiști populari care prin arta lor păstrează identitatea culturală a acestui popor și transpun în prezent credințe populare, obiceiuri, ritualuri și legende care altfel ar fi pierdute în tumultul globalizării. Astăzi, căutând frumusețea meșteșugurilor populare, pașii noștri s-au oprit pe Argeș în sus, la atelierul marelui artist popular Dan Gherasimescu.

 Cei din satul Valea Danului îi spun „Nea Dan”. Este un sculptor vestit în întreaga lume pentru celebrele sale îcrestături în lemn”, dar și un tezaur viu al culturii populare româ­nești. Dan Gherasimescu nu numai că sculptează lemnul, ci transcende în forme palpabile intangibilul și mistica lumii rurale. Om înzestrat de Dumnezeu, artistul care, pe lângă tainele sculpturii, cu­noaște cu desă­vârșire și mește­șugul povestirii ne dezvăluie fascinantul parcurs al vieții sale. Formarea sa ca sculptor a început acasă, mama fiind cea care i-a insuflat dragostea pentru frumos și l-a inspirat să facă mereu lucrurile cu bună știință. „Când m-a născut, mi-a făcut prima scaldă cu salcie roșie, cu apă sfințită, cu flori, să fiu frumos, luminos, iar prima apă a băii se duce la un pom, care să devină pomul vieții respectivului om.” Parcă anticipând ce avea să urmeze, mama lui a împlinit un obicei străvechi, „apoi mi-a trecut o șopârlă, o salamandră peste mâini ca să am dexteritate în a lucra, să învăț un meșteșug”. Orice copil s-ar fi speriat la vederea unei astfel de reptile, însă el a rezistat, de unde asociază și dragostea sa pentru natură cu acest episod din copilărie. Spune că o altă pasiune a lui este să cerceteze diferite specii de animale și plante. Școala a avut un rol important în dezvoltarea sa ca sculptor, prin orele de lucru manual, dar și satul în sine. „Îmi plăcea să umblu după ciobani, să le văd bâtele încrustate, mă duceam la bătrâni să văd cum fac linguri și diverse obiecte. Dacă auzeam că e prin țară, pe undeva un meșter, îmi luam bicicleta și mergeam acolo unde era, făceam trei-patru zile, mergeam unde era, la Baia Mare, la Vâlcea, oriunde. Acolo mă uitam să văd ce lucrează.” În creația populară a lui Dan Gherasimescu se remarcă motive creștine ce reflectă o profundă trăire ortodoxă. Acest lucru se datorează, pe de o parte, credinței în Dumnezeu, iar pe de altă parte, faptului că la începuturile formării sale ca artist mergea la diferite mănăstiri pentru a vedea arta călugărilor. „Apoi mergeam pe la schituri și mănăstiri să văd îndemânarea și talentul călugărilor, de acolo cred că am dobândit tehnica icoanei.Î

Ambasadori și șefi de stat au apreciat lucrul mâinilor sale

Punctul culminant al formării ca artist a coincis cu momentul întâlnirii unui alt mare meșter, Nicolae Cernat, cel despre care crede că i-a inspirat înclinația spre crestăturile fine. „Ducându-mă pe la Muzeul Satului, am găsit acolo un meșter de la Alba, Nicolae Cernat. Avea niște obiecte deosebite. Mă duceam cu bicicleta pe la el, că nu erau mașini, pe Valea Sebeșului, făceam două-trei zile, dar mă duceam și îmi arăta cum lucră.” Drumul spre meșteșugarii de la care a învățat secretele sculpturii erau adevărate surse de inspirație, oferindu-i prilejul de a descoperi mereu ceva nou. Tot ce vedea pe drum nota în carnețelul său. Acum, deja pe unde se ducea, avea carnețelul și nota tot, dese­na ce vedea prin muzee. „Unde vedeam muzeu, mă opream și mă duceam, iar pe la muzeele mari, cum ar fi cel de la Sibiu, vorbeam și cu etnografii. Cred că am peste patruzeci și ceva de carnețele. În fiecare an îmi făceam un jurnal cu tot ce am văzut, deja am o comoară.” Veți observa, dacă veți avea curiozitatea să-i vizitați atelierul, că Nea Dan are un caiet mare în care a cules de-a lungul anilor amintiri de la toți cei pe care i-a întâlnit: artiști populari, președinți, ambasadori, oameni pasionați de arta sa. Este minunat să ai o astfel de colecție, ca paginile unui jurnal să cuprindă poezii de la țărani, gânduri ale ambasadorilor germani, francezi sau chinezi, ori cuvinte de apreciere ale unor șefi de stat, se creează amintiri ca niște incursiuni în timp, de la cei care au fost, la cei care sunt, pentru cei care vin.

O sculptură e valoroasă prin viziunea originală și semnificația profundă

La început, meșterul sculpta în grădină, departe de ochii părinților, pentru a-i feri de grija că s-ar putea răni din cauza acelor unelte ascuțite. Lucra în fiecare zi ceva nou și așa a început să strângă lucrările sale. Păstrează și astăzi unele dintre aceste obiecte care dovedesc evoluția sa artistică, de la vârsta de 6 ani, de când a început să facă primele cioplituri în lemn, până acum, la 70 de ani, când lucrările sale au fost prezentate la marile expoziții ale lumii.

La Vâlcea, unde a urmat ­cursurile Școlii Tehnice Sanitare de Asistenți, s-a inspirat din arta frumoaselor mănăstiri oltene și nu a încetat să sculpteze, căci această artă cere sârguință zilnică. A urmat repartiția la serviciu și, alături de un coleg, a ales Gorjul, fiind mai apropiat de casă. Ca un făcut al sorții, a ajuns la Hobița, satul lui Brân­cuși. Povestește cu naturalețe și căldură despre evoluția sa și, chiar dacă lucrurile nu au fost mereu așa cum le plănuise, în final, Dumnezeu a găsit o cale. „Tot omul are în viața lui un fir, un drum căruia nu i se poate opune.”

Participant la concursuri importante de creație populară, Dan Gherasimescu se afirmă prin premiile câștigate ca un artist matur, cu viziune. Devine invitatul tuturor Muzeelor Satului din țară la expozițiile organizate de acestea. Deja sculpturile lui Dan Gherasimescu atrăgeau atenția iubitorilor de artă din întreaga lume datorită originalității și semnificației. Prin arta sa evocă măreția spirituală a satului și profunzimea cugetului țăranului român. Prima expoziție interna­țională a fost în Germania, apoi în Franța, Austria, Belgia, Portugalia, Bulgaria și multe alte țări din Europa, dar și în Japonia și America. În 1989 primește Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România pentru Artă Populară. În 1999 este invitat la Washington DC, alături de delegația care a reprezentat România la expoziţia mondială de artă populară - Festivalul Internaţional „Smithsonian Folklife”, unde au participat creatori din Africa de Sud și statul american New Hampshire. Astfel, obiectele sale au fost expuse și la Casa Albă, iar americanii fascinați de Pasărea măiastră sculptată de el l-au numit Omul-pasăre al românilor. Expoziția din America l-a bucurat cel mai mult și vorbește despre ea cu drag și nostalgie. Timp de patru ani a fost președinte al Asociației Creatorilor Populari din România, iar în anul 2003, președintele României i-a oferit Medalia îServiciul credincios” pentru cultură și Ordinul Na­țional „Meritul Cultural”. De asemenea, a primit distincții pentru aportul pe care l-a avut în promovarea României şi a artelor tradiționale, prin expozițiile sale care au străbătut toată lumea.

„Mai am puțini copii la atelier...”

De aproximativ 30 de ani este profesor al Școlii de Artă Populară din Pitești, dar a înființat o secție de sculptură și în satul natal pentru ca meșteșugul său să rămână și la cei din comuna sa, aici fiind voluntar. Cu sprijinul unui antreprenor din comună, a înființat un atelier unde îi învață pe cei mici să sculpteze. Ca o apreciere a meritelor sale, a primit un atelier unde ține o expo­ziție permanentă la Căminul Cultural din Valea Danului. Își dorește să înființeze acolo și un Muzeu al Satului. De asemenea, a colec­ționat toate obiectele pe care le-a considerat de valoare din zona Argeșului: războaie de țesut, troițe vechi, obiecte artizanale, costume. Artistul urmă­rește să surprindă prin aceasta transformările petrecute în spațiul rural de-a lungul vremii, de la satul cu șezători și hora duminicală la cel de acum, absorbit de zgomotul lumii contemporane. De la bătrâni a adunat mărturii despre obiceiurile oamenilor și povești, ca acestea să rămână veșnic vii. Acest nou spațiu este utilat cu toate echipamentele necesare sculpturii, așteptându-i pe copii să învețe. În prezent, meșterul se ocupă de îndrumarea copiilor, deși cu regret ne spune că astăzi nu prea mai are ucenici: „Îmi pare rău că acum nu mai avem așa mulți copii. Cei mai mulți se nasc acum în străinătate, iar cei care vin stau câteva luni, după care îi iau părinții în Italia, în Spania... În sat au rămas mai cu seamă bătrânii. Mai am puțini copii la atelier...”

Furca de tors și icoanele de vatră în tradițiile argeșene

Sculpturile sale gravează tradițiile locului și fiecare are o poveste. Celebra furcă de tors, al cărei model impresionează prin complexitatea formelor, a fost inspirată dintr-un obicei din Valea Danului. „Când un băiat cu­noștea o fată și își dorea să se însoare cu ea, îi făcea o furcă de tors și îi spunea data când va veni la pețit alături de părinți. Dacă îi era drag, fata îl aștepta, iar el trebuia să-i dea furca. Dacă îi plăcea cum era lucrată și dacă îi plăcea și de băiat, o primea, dacă un, o rupea și i-o dădea ruptă și orice discuție era zadarnică. Fata, dacă primea furca, la nuntă trebuia să-i țeasă ginerelui o batistă, să-și arate și ea măiestria, iar dacă această batistă era frumoasă, ginerele o purta în piept la nunta lor.”

De asemenea, Dan Gherasimescu este celebru și pentru icoanele de vatră, a căror poveste se împletește cu legenda, fiind întâlnite doar în zona Argeșului, Vâlcii și a Gorjului. „Se pare că icoana de vatră e mai veche decât icoana pe sticlă. Fiecare țăran își făcea o icoană cu patronul spiritual al casei, la noi fiindcă o avem pe Sfânta Filofteea, cele mai multe sunt cu ea. Icoana era așezată la vatră, pe unde se credea că pătrund spiritele rele în casă, astfel încât să apere casa de primejdii, de necazuri.“

Povestea sculptată a Dragobetelui

Sărbătoarea românească Dragobetele este foarte frumos închipuită de meșterul popular printr-un lingurar de lemn ce evocă taina căsătoriei și familia. Din spusele bătrânilor a cules povestea cu păsările. Înainte de Dragobete este prăznuit, la 11 februarie, Sfântul Ierarh Vlasie, Episcopul Sevastiei, protectorul păsărilor de pădure şi al femeilor însărcinate. Poporul român crede că de ziua lui se întorc păsările migratoare, că li se deschide ciocul şi încep să cânte, în timp ce la Dragobete, aceste păsări se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care vor creşte puii. Păsările neînsoţite în ziua de Dragobete rămân stinghere şi fără pui până anul următor. Cum în jurul acestei date, 24 februarie, păsările îşi găsesc perechea, Dragobetele se mai numeşte, în nordul Olteniei, şi Logodna sau Însoţitul Păsărilor. Ritualul păsărilor a fost preluat şi de oameni. Ca să nu rămână singuri, fetele şi băieţii, asemenea păsărilor, trebuie să se întâlnească. Aceasta este povestea, iar pornind de la ea, Dan Gherasimescu a creat o operă de artă: „Am făcut un lingurar ca să le arăt tuturor că noi, românii, avem o tradiție mai valoroasă decât Valentineâs Day. Aici este o familie de păsări: mama, tata și cei doi pui. Central sunt puii, iar motivele au un simbolism aparte: inima simbolizează iubirea, crucea - sinceritatea. Menirea părinților e să le dea puilor aripi să zboare. Mama le duce un strop de apă vie. Tata le aduce o ghindă - semn al puterii și statorniciei. Motivele întoarse invers reflectă viața omului cu bune și cu rele, soarele - ziua, iar stelele - noaptea, aceasta fiind povestea Dragobetelui”.

Cea mai impresionantă sculptură a sa rămâne însă Pasărea măiastră. Deși nu este o idee proprie, pasărea măiastră regăsindu-se în primul rând la Constantin Brâncuși, dar și în alte culturi, meșterul Dan Gherasimescu se distinge de alți creatori populari prin faptul că realizează sculptura dintr-o singură bucată de lemn, doar prin crestături, fără lipire sau alte tehnici.

Recunoscător pentru darurile primite în viață

O creație unică, pe care nimeni nu a putut-o copia, sunt lingurile și ceștile cu zale. Doar prin crestare reușește să creeze din lemn un lanț de zale ce face referire la obiceiul nunții din trecut.

Dan Gherasimescu este un om bun, cald, călăuzit de credința în Dumnezeu și dragostea de neam. Păstrător al tradiției, aduce în prezent tot ce-i specific românesc și își dedică întreaga activitate comunității din care face parte. Multe generații de copii s-au format în atelierul său și au deprins meșteșugul lemnului de la el. Le este recunoscător lui Dumnezeu și părinților săi pentru tot ce a primit de la viață. Mamei îi mul­ţumește că l-a învățat să se roage și lui Dumnezeu că l-a ajutat și i-a dăruit acest talent minunat. De la tatăl său, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și a fost dascăl și crucer la biserică, a primit primele lecții de sculptură. Dan Gherasimescu a înțeles prea bine pilda talan­ților, astfel încât el a sporit din plin darul primit de la Dumnezeu. De aceea nu ține aceste taine pentru el, ci le împărtășește tuturor celor care îi trec pragul atelierului. Când nu este la atelier, este la biserică, unde poate fi întâlnit în fiecare duminică și sărbătoare la strana cântăreților. Numit de săteni enciclopedie vie, Dan Gherasimescu este un artist-model, putând fi plasat cu ușu­rință pe același podium cu alți mari sculptori români. Dan Gherasimescu toarce pe furca sa crestată în lemn tradițiile satului argeșean și înalță și astăzi arta populară românească în zborul păsării măiestre, legând cu zalele sculptate istoria și unicitatea specificului românesc.