Datinile de altădată, secrete pierdute ale adevăratelor revelioane

Cum petreceau sărbătorile de iarnă moldovenii de la ţară, în urmă cu aproximativ 50 de ani? Ce obiceiuri respectau cu sfinţenie aceştia? Cum se luptau cu frigul iernii? Care era cel mai spectaculos obicei de iarnă? Care erau etapele care puneau în practică acest obicei, cine erau actorii vestitelor formaţii de vălăret? Și câte dintre aceste obiceiuri s-au păstrat până astăzi? Am încercat să aflăm răspunsurile la aceste întrebări printre bătrânii din satul Coșești, comuna Ivănești, județul Vaslui.  De ce acest sat? Pentru că aici se făceau în trecut cele mai frumoase capre din ţinut, iar astăzi abia dacă un băieţel îşi mai îngăduie să încalţe opinci şi să joace capra. Dacă în alte zone, cum este judeţul Botoşani (sau Suceava), tradiţia parcă nici nu „luptă” cu timpul, la Coşeşti tinerii se îndepărtează din ce în ce mai lesne de obiceiurile care le-au încântat în trecut tinereţea bunicilor sau chiar a părinţilor lor.

În anii în care Moldova era puternic bătută de crivăţ, când gerul iernii „crăpa şi pietrele” și pe când troienele de zăpadă depăşeau cu mult sta­tura medie a unui om, când haite de lupi bântuiau prin pădurile ce înconjurau satele, atacând stânile sătenilor în fiecare noapte, la gura sobei oamenii ţeseau obiceiuri care, din păcate, astăzi constituie pentru ei doar amintiri. În ciuda stricăciunilor pro­vocate de lupi, în ciuda celui De-al doilea Război Mondial care a lăsat copii fără părinţi şi părinţi fără copii, locuitorii de la sat credeau în tradiţie şi o iubeau ca pe unica lor co­moară. Cu toţii ştim că în tre­cut datinile şi obiceiurile de iarnă erau respectate cu sfinţenie în fiecare an.

În comuna Coşeşti, din judeţul Vaslui, nu era an ca fiecare sat să nu aibă o formaţie de vălăret şi grupuri de urători. În zilele noastre, din păcate, în comuna Ivăneşti - pentru că în anul 1968 a avut loc reorganziarea administra­tivă, iar comuna Coşeşti s-a desfiinţat, satele care o formau intrând în componenţa co­munei Ivăneşti - aceste obi­ceiuri s-au pierdut în mare parte. Din 17 sate, câte are comuna, doar două oferă reprezentaţii în faţa spectatorilor sosiţi la sediul Primăriei, în Ajunul Anului Nou.

Bătrânii spun că obi­ceiurile se pierd pe zi ce trece, din cauza ritmului alert de modernizare, din cauză că tinerii, astăzi, caută să plece cu orice chip de la sat sau chiar în alte ţări. Dacă în trecut, orice minut din noaptea de Revelion era umplut cu zgomot şi „viaţă”, astăzi liniştea şi-a instalat supremaţia. Bătrânii din satul Coşeşti tânjesc şi astăzi după obiceiurile de Anul Nou, iar dacă se întâmplă cumva să mai facă vreun sat vecin capră, o aşteaptă cu ini­ma mare, doar-doar vor mai fi pentru câteva minute tineri.

Secretul jocului impecabil al Caprei de Coşeşti

Capra şi alaiul ei, formaţiile de vălăret erau regula Anului Nou în satul Coşeşti şi s-a ţinut acest obicei până după Revo­luţie, când a început să scadă de la an la an numărul celor care intrau în grup, până când nu s-a mai făcut deloc.

Capra de la Coşeşti şi cea de la Valea Oanei erau consi­derate cele mai frumoase ca­pre din tot ţinutul, această apreciere datorându-se faptu­lui că erau albe, iar cei care le jucau făceau din aceasta o artă.

Bădia Fănică Şahîn, pen­tru că toţi sătenii îi spun aşa şi tot aşa i-au spus şi generaţii întregi de elevi (el a fost vreme de 27 de ani om de ser­viciu la şcoala din sat) şi aşa îl ştiu toţi care îl cunosc, are astăzi 70 de ani, însă la viaţa lui a fost un om puternic. A mers cu capra prin sate aproximativ 40 de ani şi poate concura în jocul ei cu cei mai vestiţi căprari. „Eu am înce­put să joc capra de la 15 ani. Şi am mers în fiecare an cu băieţii din sat. Chiar dacă între timp m-am căsătorit şi aveam gospodăria mea, băie­ţii mă solicitau, iar eu mergeam fiindcă îmi plă­cea grozav. Am început prin anul 1953 şi am colindat casele gospodarilor până pe la 58-60 de ani”, ne dezvăluie bădia Fănică începuturile pa­siunii sale. Dar de ce îl alegeau tinerii numai pe el să le joace capra? „Pentru că trebuia nu numai să auzi, ci şi să simţi muzica şi să nu joci aiurea, numai ca să zici că joci”, ne lămureşte el.     

Nu există o reţetă în jo­cul caprei, dar există un secret, iar Bădia Fănică l-a aplicat 40 de ani. După el, mişcările în jocul caprei sunt descrise de bătăile tobei de la fanfară: „Căpra­rul trebuie să ţină ritmul şi măsura în jocul caprei cu toba, nu cu clarinetul sau figorna, nici pe departe.  Dacă greşeam eu, greşea şi muzicantul sau dacă greşea el, eu ţineam măsura corect, iar el se  redresa după mine. Căprarul şi cu toboşarul tre­buie să se completeze unul pe altul. Când nu era tobă, pen­tru că prin  '58-'60, nu am avut fanfară şi am jucat capra după scripcă (vioară), chi­tară, fluier şi ţambal, ţineam ritmul cu ţambalul”.

Când joci capra, nu este atât de important modul în care mişti picioarele, ele se pot mişca mai lesne. Centrul de greutate al mişcărilor este botul caprei. „Cel mai importat este ca mişcările să fie realizate co­rect de la botul caprei, iar cor­pul să fie purtat într-o parte şi în alta de la jumătate, să se onduleze. Mişcările trebuie să formeze valuri, iar umerii tre­buie să aibă o poziţie demnă”, continuă el. Măiestria căprarului putea fi verificată punându-l să danseze „Cernuta”, un dans ce presupunea mişcări mărunte şi mai sacadate, fiind uşor observabile.

Bădia Fănică a învățat să joace capra încă de când i-a aşezat-o prima dată în spinare Moş Ghiţă, predecesorul său. „Pentru câțiva ani, jucam şi eu şi moșul. Eu eram un fel de ied când la Sfatul Popular s-a făcut concurs, dar dintre caprele comunei, eu am luat locul I. L-am bătut pe predecesorul meu, că eram fecior, de acuma”, îşi amintește râzând fostul căprar.

Kilograme de hârtie albă şi răbdare pentru o capră de calitate

Bădia Fănică ne povesteşte şi cum se confecționa capra, unde o realizau, care era componența formației și ce rol avea fiecare. O formaţie de vălăret ajungea să aibă până la 30 de membri, incluzând şi muzicanţii. „Cei care se mascau într-o formație erau băieți: căprarul, urmau moșnegii, babele, harapii, calangiţele, diavolii, arnăuții (n.r: care au responsabilitatea de a păzi capra, precum  servitorii angajaţi de boieri). Camarașul împreună, cu alți alţi doi băieţi, «împăcau capra» și fiecare avea răspundere.

Eu eram căprarul formaţiei şi eu coseam capra. Mi-o croiam eu, dar cum era la noi moş Ştefan Hutup pe care toţi tinerii îl respectau, petreceam la el, și nu numai de sărbători, ci şi în timpul serilor de peste an. El cânta din cimpoi și petreceam până în zori. Acolo ne strângeam fete și băieți. Pentru că moș Ștefan avea respect și suflet pentru tradiție, i-a chemat pe băieţi seară de seară până a îmbătrânit, până pe la vreo 90 de ani. El cânta nu numai din cimpoi, ci și din fluier, iar nouă ne era drag. Dar să revenim la capră. Îmi cumpăram hârtie albă, căci într-o capră de calitate, intrau cam 20 de kilograme de hârtie albă. Îmi luam doi băieţi care să mă ajute la cusut, pentru că această treabă necesita multă atenţie şi nu-i puteam lua pe toţi. Când nu aveau treabă, restul stăteau de glume, apoi moşul mai cânta oleacă din cimpoi şi iar făceam pauză. Capra o coseam în două seri. Nu puteam termina numai într-o singură seară, pentru că băieţii trebuia să se mai şi distreze. Am cusut capra la Moș Ștefan Hutup cam 20 de ani, iar după ce a murit el, am început să o coasem la școală. Balurile le dădeam la început la Căminul Cultural, care nu mai există, sau la o casă, iar la noi, era casa lui Moș Hutup.

Jocul caprei (cel mai cuminte animal și mai  util în trecut la casa omului, motiv pentru care zeci de ani a fost purtată pe la casele oame­nilor) era aşteptat cu nerăb­dare. Sătenii se interesau pe unde ajungea alaiul şi îi aşteptau pe tineri cu porţile larg deschise şi cu inimile tinere. „Nu exista casă care să nu primească trupa de vălăret. Ba din contră, o aşteptau ca pe altceva. Şi noi ne purtam cum se cuvine. Când mer­geam la gospodar acasă, întâi intra harapul şi-l întreba dacă primeşte, apoi intram eu şi camaraşul (cel care strân­gea banii şi cel care avea toa­tă răspunderea asupra for­maţiei), iar după mine şi camaraş, moşnegii, apoi arnăuţii, ursul, babele şi alte naţii care mai erau cu noi. Când ajungeam în curtea gospodaru­lui, eu, căprarul, făceam întâi o reverenţă, salutam gazda şi pe urmă dădeam drumul la joc, nu ca acum, de la poartă începe muzica să cânte. Şi atunci cânta de la poartă, dar marş, iar când ajungeam la gospodar trebuia neapărat să fac plecăciunea de salut”, ne mai spune bădia Fănică.

Dânsul ne explică şi care era ordinea intrării în specta­col. Astfel, primul „actor” era capra, apoi moşnegii, în jur de şase la număr, care aveau şi ei un dans calculat. În jurul ca­prei dansau „după ghioagă”, dans care presupune câte un salt, conform ritmului muzicii, de-o parte şi de alta a unui ciomag. Urmau apoi babele, care dansau tot în jurul caprei, apoi cei doi harapi, al căror dans devenea din ce în ce mai alert, pe măsură ce ritmul muzicii creştea, ursul şi, în fi­nal, dansul arnăuţilor. Şi arnăuţii ofereau un spectacol propriu. Fiecare dintre ei purta în mână un buzdugan făcut din hârtie albă, iar în timpul dansului îşi ridicau buzduganele în sus care, asemenea petalelor unei flori, se deschideau şi se închideau la loc. Spectacolul se încheia cu o horă mare, în mijlocul că­reia dansa capra. În horă dan­sau gospodarul, fiica sa (dacă avea o fată nemăritată era dansată neapărat), şi alţi oa­meni care mergeau cu capra, căci prin sat alaiul era urmat de gospodari, după ce acesta trecuse pe la casele lor. La sfârșitul reprezentației, gospodarul aşeza în mijloc un ciubăr cu vin şi din căni de lut, fiecare gusta, „din respect pentru gospodar”.

Și preotul satului știa să joace capra

Cel mai frumos spectacol însă avea loc în curtea preo­tului din sat. „Noi aveam obi­ceiul să umblăm înainte de a merge la Sfat pentru repre­zentaţie, în Ajunul Anului Nou, de dimineaţă, la boieri. Aveam doi boieri în sat şi începeam cu Rascăl Ciuhodaru, care ne dădea câte 25 de lei, bani frumoşi! De fapt, prima şi prima dată plecam de la Moş Hutup. Pe el îl colindam în zori, el ne dădea un bacşiş la fiecare, ca să avem noroc. Apoi mergeam la Sfat şi apoi prin satele Valea Oanei, Fundătura Mare şi Mică. În Coşeşti umblam în ziua de Anul Nou şi potriveam noi ca, pe după-amiază, să mergem la părintele, că de dimineaţă era la slujbă. Părintele ne

aştepta cu două ciubere de vin, cu prăjituri, ce făcea cucoana preoteasă. Stăteam la părinte vreo oră, că ne punea de jucam de patru ori. Îmi dădea un bacşiş tot timpul, dar înainte mă verifica. Mă punea de ju­cam «Cernuta» ca să vadă că nu-l păcălesc la mişcări. Apoi dansam şi «Lămâiţa», prin care dansezi într-o parte şi-n alta, şi alte hore în care in­trau fete din sat, oameni, fe­mei. Era un adevărat specta­col la părinte în curte. Nouă ne era drag, că el ne aştepta şi juca şi el capra după ce termi­nam noi”, ne spune bătrânul.

Capra ţinea foarte bine cald, iar bădia Fănică ne-a mărturisit că de multe ori, când era tânăr, pe frigurile mari, a adăpostit, cât sub poalele caprei, cât sub braţele sale, fetele care se plângeau de frig. „Păcat că nu se mai ţine tradiţia. Că dacă nu se fac trei-patru ani şi tot aşa, bătrânii care ştiu regulile se mută pe lumea cealaltă, nu are cine să-i mai înveţe pe tineri şi uite-aşa se pierde tradiţia”, ne mai spune cu regret bădia.

Capra se desfăcea imediat după ce se întorceau băieţii de la colindat prin sate, pen­tru că în fiecare an tre­buia să fie nouă, asemeni Anului care se înnoia. „Când se încheiau sărbătorile, după ziua Sfântului Ion, de pe 7 ianuarie, după cum era şi firesc, des­făceam capra tot acasă la Moş Hutup”, ne mai spune bădia Fănică, încheindu-şi povestea.

Premiu la Vaslui pentru Capra de la Coşeşti Ultima dată, la Coşeşti s-a făcut capră în anul 2002, dar fără ecouri. Însă în anul 1997, Capra de la Coşeşti, jucată de bădia Fănică, a reprezentat pentru ultima dată comuna Ivăneşti la Concursul de datini şi obiceiuri de iarnă de la Vaslui. Atunci, băieţii de la Coşeşti au obţinut locul al II-lea-lea pe judeţ la secţiunea „Capre şi vălăret”. „La concursuri am început să mergem de prin anii '80. Era tare frumos la Vaslui. Se face şi acum, dar nu se com­pară. Eu am fost la concurs la Vaslui de trei ori, iar capra noastră tot timpul a fost apre­ciată. Când coboram din auto­buz, toată lumea se minuna, că de unde o fi capra, că era fru­moasă aman! Albă, cusută cu migală. Se vedea că ea era per­sonajul principal şi, ca atare, i se acorda cea mai mare impor­tanţă în etapa de gătire. Dintre comunele de pe valea aceasta, cele mai frumoase capre se făceau în comuna Coşeşti. Erau împodobite frumos la cap cu multe flori, aşezate frumos, nu trântite aiurea, arnăuţii purtau toţi haine naţionale, căciuli cusute frumos cu cordele şi mărgele. Era aşa de frumos, că veneau şi Ivăneştii la noi, chiar și la balurile și la jocurile din timpul sărbătorilor.  Pentru că era multă animaţie, mult suflet şi toată lumea, cu mic cu mare, petrecea", îşi mai aminteşte bă­trânul căprar.

 

La Valea Oanei, pe vremuri, se mâncau vrăbii de Crăciun Deşi era sat component al ace­leiaşi comune Coşeşti, în satul vecin Valea Oanei, obiceiul era puţin altfel. Doar capra se făcea la fel. Tanti Elena, în vârstă de 67 de ani, născută acolo, dar mă­ritată în Coşeşti, ne povesteşte care era tradiţia la ea acasă în vremurile în care era tânără: „In fiecare an, la noi în sat, în prima zi de Crăciun nu se mânca carne de porc, ci de vrabie, ca să fim uşori toată vara. Ei, prostii băbeşti! Acum nu mai cred, dar atunci le respectam. Ţin minte că, în săptămâna mare, fraţii mei prindeau câte 100 de vrăbii prin fântâni şi le prăjeam în ziua de Crăciun. Ne ghiftuiam cu vrăbii. Apoi, la noi în sat, când eram eu fată, şi aici de fapt (n.r. Coşeşti) se făcea la fel, de Crăciun, când se făcea joc - căci dacă era capră în sat, se făcea bal de Crăciun, de Bobotează şi de Sfântul Ion - fetele mari aveau datoria să dea mâncare la muzicanți, iar băieţii care jucau în toată această perioadă numai câte o fată, la Bobotează ele le dădeau câte un colac. Şi era o mare cinste să dai sau să primeşti colacul. Unii băieţi jucau câte o fată, numai ca să ia colacul. Eram vreo 30 de fete şi băieţi în sat. Un alt obicei care se ţinea când eram la mama acasă, şi îmi pare că se ţine şi acum - cât se mai ţine, că aceste obiceiuri s-au pierdut -, era colinda de Anul Nou, nu de Crăciun. Când eram copii, dimineaţa în Ajunul Anului Nou, imediat ce capra pleca la Sfat la Coşeşti, noi din urmă, eram vreo 50-60 de copii, nu ca azi, te rogi să vină unul sau doi, ne adunam toţi într-un loc stabilit şi plecam cu uratul. Eram de toate vârstele. Că primeam ceva de la gazdă sau nu, mergeam mai departe. Şi eram mici şi amărâţi, golaşi, că era după război şi nu prea aveam cu ce ne îmbrăca, dar ne plăcea. Pe la mijlocul satului adunam o traistă de colaci, nu ca a Sofiei Vicoveanca, o traistă de trei ori pe atât! Veneau părinţii şi ni le goleau şi plecam mai departe. Până terminam satul, mai um­pleam una. Seara veneam acasă, mâncam oleacă, apoi noi fetele (vreo 20 de fete) plecam cu colinda, iar băieţii cu buhaiul. Şi iar adunam colaci şi bani. Asta când eram copii. Când eram mari, noi fetele îi întâmpinam pe băieţii care mer­geau cu capra, când veneau de la Coşeşti de Revelion, iar de Anul Nou mergeam cu ei prin sat, pentru că aşa era obi­ceiul. Tot atunci, fiecare sătean care purta numele de Vasile scotea câte două ciubere de vin şi fieca­re consătean venea să bea vin şi să-l felicite. Stăteam la fiecare Vasile cam iumătate de oră”. „Haiducii”, obicei care concura capra Un obicei frumos în zonă, care a dispărut însă, erau Haiducii. „Haiducii erau la concurență cu capra. Erau frumoși, cu plete lungi, cu haine tradiţionale. Erau zece haiduci și în fruntea lor era Jianu care îi conducea. Acesta fusese capturat, iar ei îl eliberau, cu sprijinul damei, Soltalina, iubita lui Jianu. Apoi exista un personaj care se numea Anul Nou şi unul care se numea Anul Vechi. Prima dată, ştiu că intra în casa omului Anul Nou cân­tând: «Iată Anul Nou s-a apro­piat/ Primiţi cu bucurie şi ve­selie Anul ce mult l-aţi aştep­tat». Anul Nou, după logică, avea câştig de cauză în faţa Anului Vechi care trecuse, nu? Fiecare avea rolul lui, aveau un dans specific şi încântător, recitau şi cântau. Dansau în casa omului, roată împrejur, cu paşi înainte şi înapoi”, îşi aminteşte tanti Elena.