Datornici şi datorii

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Marian Vild - 18 August 2012

Datoria este un concept important în relaţiile interumane. Şi nu mă refer aici la datoria în stricto sensu, la datoria pecuniară sau cea în bunuri, ci la cea într-un sens mai larg, care ţine de comuniune şi care este o formă concretă de relaţionare. Astfel, toţi suntem datori altora: părinţilor care ne-au născut, crescut şi educat, dascălilor de la şcoală, comunităţii în care ne-am format etc. Aşadar, toţi suntem datornici, pentru că datorăm întotdeauna cuiva ceva. Dar nu suntem numai datornici, ci, în acelaşi timp, suntem şi cei care dăm câte ceva, aşadar, şi alţii ne sunt nouă datori. Această postură de datornic/cel căruia i se datorează ţine de condiţia umană însăşi, precum şi de normalitatea trăirii în comuniune. Dorinţa de a scăpa de datorii sau/şi cea de a recupera tot ce ţi se cuvine, în acest sens mai larg al conceptului, sunt două tendinţe care trimit spre autonomizare şi spre ruperea de comuniune. Preocuparea de a scăpa de datorii, sau de cele mai multe ori nerecunoaşterea existenţei acestora, evidenţiază egocentrismul uman, care nu doreşte să recunoască faptul că tot ceea ce este şi ceea ce posedă se datorează, în bună măsură, nu numai efortului propriu, ci şi efortului, iubirii şi comuniunii cu ceilalţi. Pe de altă parte, cel ce doreşte să-şi recupereze toate investiţiile este lacomul care trece peste orice şi peste oricine pentru a-şi lua ceea ce crede el că i se cuvine. Ambele se bazează pe exacerbarea egoismului şi pe un dispreţ la adresa celorlalţi, atitudine ce coboară relaţiile interumane din profunzimea comuniunii într-un comerţ ieftin. Aceste deviaţii în relaţiile interumane îşi au însă sursa în raportarea greşită a omului în relaţia sa cu Dumnezeu! Acela care refuză, orbit de egoism, să înţeleagă faptul că este dependent de Dumnezeu, că tot ceea ce este şi are constituie daruri ale Creatorului, nu va putea să se raporteze corect, din acest punct de vedere, nici la semeni. Într-adevăr, precum în pilda rostită de Hristos (Mt 18, 23-35), datorăm lui Dumnezeu zece mii de talanţi, adică o valoare ce nu ar fi putut fi plătită niciodată de o persoană fizică, având în vedere faptul că această sumă reprezenta în epoca respectivă mai degrabă ceea ce era în vistieria unui regat, decât ceea ce se putea aduna în punga sau chiar lada cuiva. Datorăm totul Celui ce "ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă" (Sfântul Vasile cel Mare), şi recunoaşterea acestui lucru aduce cu sine poziţionarea noastră corectă faţă de Dumnezeu. În funcţie de stadiul duhovnicesc al fiecăruia, chiar conştientizarea şi acceptarea acestei realităţi pot îmbrăca trei forme, după Sfântul Vasile cel Mare. Prima este a celor care din frică faţă de Dumnezeu încearcă să păzească poruncile. Această raportare, deşi nu este rea, nu este la măsura chemării omului. A doua este cea a comerciantului, care încearcă să facă comerţ cu datoria faţă de Dumnezeu şi cu cea faţă de semeni. Dă acum, ca să primească mai târziu; investeşte ca să câştige; îşi face calcule din care să iasă în profit. Deşi textele liturgice folosesc de multe ori acest limbaj comercial (în expresii precum "ca bine să neguţătorim vremea vieţii noastre..."), nici acest nivel nu este cel dorit de Dumnezeu pentru om. Ultimul este stadiul de fiu, în care omul, având conştiinţa dependenţei faţă de Dumnezeu, nu este îngreuiat de această "datorie" şi, asumându-şi acest statut, este recunoscător Ziditorului său şi semenilor, încercând să împărtăşească celor din jur cât mai mult din ceea ce a primit. De altfel, relaţia omului cu Dumnezeu ar putea fi foarte bine descrisă ca o relaţie între dar şi Dăruitor. Dumnezeu ne-a dat totul pentru că ne-a făcut după chipul Său şi S-a dat pe Sine pentru noi prin Întruparea Fiului şi Întreaga Iconomie a mântuirii realizate întru El. El este Dăruitorul şi El este şi cel mai mare Dar făcut omului, şi tot ceea ce suntem şi avem provin de la El şi sunt daruri ale iubirii Sale faţă de noi. Întoarcerea darurilor sub forma recunoaşterii lor, a recunoştinţei şi a împărtăşirii cu semenii şi cu întreaga făptură a celor primite, ţine de normalitatea vieţii creştine; expresia ei cea mai frumoasă o regăsim în cuvintele Sfintei Liturghii: "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate". Această înţelegere a lucrurilor elimină vicleana măsură dublă, din păcate atât de răspândită, care cere şi aşteaptă milă de la Dumnezeu, dar care, în acelaşi timp, este necruţătoare faţă de neputinţele aproapelui.

Dimpotrivă, cel ce se raportează corect la Dumnezeu având conştiinţa că el însuşi este un dar va căuta să (se) împărtăşească cât mai mult şi necondiţionat după modelul divin. Aşa se înnobilează firea umană şi din sentimentul egoist că eşti dator sau că datorezi, devii cel recunoscător şi milostiv. Aşadar, întreaga noastră existenţă se mişcă pe coordonatele: Dăruitor - dar - împărtăşirea darului - Dăruitor, iar cuvântul care le leagă este Dragostea, care dăruieşte şi Se dăruieşte pentru că ea este Însuşi Dumnezeu.