De ce-l iubeşte Occidentul pe Bregovic

Un occidental, întrebat ce părere are despre Bregovic, a exclamat: „Cine? Nebunul ăla care amestecă Balcanii?...“ Şi, urmărind spectacolul susţinut sâmbătă seara pe TVR1, dar şi pe celelalte susţinute în ultimii ani, în România, înclin să cred că avea dreptate. Muzica produsă pe scenele româneşti poate fi ascultată cu aceeaşi plăcere la Sofia sau la Atena; ba, cred că nici ruşii n-ar prea sta pe scaune la un asemenea concert. Care să fie secretul acestui succes pe care alţi artişti nu-l pot atinge nici dacă mai pompează o valiză de dolari în acţiuni de „promotion“?

În primul rând ar fi faptul că muzica lui Bregovic e inspirată („furată“, cum declară el însuşi) din folclorul popoarelor balcanice. Iar talentul său îl reprezintă capacitatea de a administra, de a filtra şi de a îmbina între ele diferite motive muzicale de o manieră care să genereze prospeţimea şi entuziasmul ce însoţesc de obicei doar compoziţiile originale de valoare. Şi totuşi, nici în talentul de muzician al acestui om, care, în plus, a mâncat muzică pe pâine de mic copil, nu cred că vom găsi cheia succesului său. Reţeta succesului lui Bregovic cuprinde ingrediente din cu totul alt meniu. Conştient sau nu, sârbo-croatul Goran a ştiut (sau a învăţat) de-a lungul timpului să selecteze numai acele elemente muzicale ce pot defini cât mai bine sufletul uman, „sufletul balcanic“, în special. Spectatorii concertelor sale se simt copleşiţi de o avalanşă de sentimente „scrise“ în cheie muzicală: bucurie şi durere, suferinţă şi plăcere, revoltă, dor sfâşietor, optimism, pe scurt, tot ceea ce un OM poate cuprinde şi duce cu sine între naştere şi moarte. Să vedem dacă partea văzută a spectacolului ne poate fi de vreun folos în susţinerea acestor afirmaţii. Avertizez încă de la început că rândurile care urmează ar putea sta (şi) sub zodia speculaţiei şi a coincidenţei. Dar credeţi că, spre exemplu, e întâmplător faptul că nu concertează decât cu trupa „de nuntă şi înmormântare“ (The Wedding and Funeral Band)? Nu sunt oare nunta şi înmormântarea cele două borne esenţiale de-a lungul unei vieţi? Dar ce spuneţi de faptul că pe scenă, în prim-plan - sufletul fiecărui spectacol -, sunt întotdeauna două personaje: Goran Bregovic şi cel care scutură toba cu o energie molipsitoare? Primul - îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, purtând plete; celălalt - întotdeauna îmbrăcat complet în negru. Această dualitate - alb-negru - nu v-a stârnit pofta de a specula asupra mesajului închipuit de cele două personaje? Poate că, în mod intenţionat, Goran Bregovic, îmbrăcat într-o ţinută angelică, este pe scenă simbolul binelui, iar toboşarul simbolul răului? Dar simbolistica (dacă e) nu e de inspiraţie maniheistă, pentru că binele este cel care are totuşi puterea deplină şi, mai cu seamă, puterea de a crea. Goran este cel care dirijează orchestra pe scenă, chiar dacă discret, de obicei stând pe scaun (oare nu la fel de discret ne urmăreşte providenţa divină de-a lungul vieţii?), iar muzicii „înălţătoare“ căreia el îi dă cep, cu gesturi precise, pentru a se revărsa în sală, toboşarul nu poate decât să-i ţină isonul, bătând în tobă într-un ritm... drăcesc. Cele de mai sus sunt, cu siguranţă, la limita dintre real şi fabulaţie. Fiecare e liber să aleagă dacă şi cum să interpreteze un (la urma urmei) concert. Muzica lui Bregovic nu este bună sau rea. Ea se sustrage oricăror sentinţe morale: nu-şi propune efecte curative, dar nici nu înveninează, ci surprinde, sublimat în sunete, o realitate. Asemeni artei autentice, se „mărgineşte“ doar la a picta, notă cu notă, pe pânza sufletului omenesc drama, neliniştile şi certitudinele noastre. Într-un cuvânt, viaţa. Un Bregovic n-ar fi putut apărea decât în spaţiul balcanic, pentru a purta în lume spiritul Europei de est, al acestui spaţiu născător de mari păcătoşi, dar şi de sfinţi fără pereche. Aici s-au petrecut cele mai odioase crime împotriva umanităţii, dar şi cele mai înflăcărate zvârliri înspre ceruri. Occidentul, în ansamblul său, se fereşte de acest tip de extreme. E, oarecum, „căldicel“. Îl iubeşte pe Bregovic pentru că e altfel, mai viu, dar nu-l poate înţelege.