De ce o iubesc românii pe Maica Domnului?

De miercuri, 31 iulie, începem un nou urcuș duhovnicesc, o altă școa­lă a pocăinței și recunoștinței, Postul Adormirii Maicii Domnului. De aceea, iată-mă așezat în fața unei coli de hârtie, cu intenţia de a așterne câteva slove cu acest binecuvântat prilej. Fără echivoc, mi-am zis, le voi dedica Împărătesei cerului și a pământului, având în vedere perioada de pregătire de dinaintea apropiatului praznic al cinstitei sale Adormiri. Vă mărturisesc că-mi vine foarte greu să cuprind în puţine cuvinte toată dragostea și recunoștința, toată evla­via și bucuria, toată sfiala și pre­țuirea pe care le nutresc față de Născătoarea de Dumnezeu! Însă, cu smerenie și dragoste pentru Preasfânta, chezășuiesc câteva rânduri încercând un pios răspuns la întrebarea: de ce o iubesc românii pe Maica Domnului?

Inevitabil, întâi m-am întrebat pe mine însumi: eu de ce o iubesc pe Preacurata Maică? Încercând să-mi formulez un răspuns, gândul dă ocol vremilor neprihănitei perioade de pruncie, când fiecare dintre noi ne-am trezit că Maica Domnului era prezentă în viața celor din familiile noastre, fără a-I face „concurență” Fiului ei și Mântuitorului lumii. Îmi amintesc, cu bucurie, că Fecioara Maria „trona” în odaia și în întreaga gospodărie a bunicilor și a părin­ților. Tot în vremea nevinovatelor visări am auzit prima dată despre necurmatele rugăciuni săvârşite de Maica Domnului pentru lume. Bunica ne mustra cu fermitate când noi, țânci neastâmpărați, odată ce ne așezam la masă, ne dădeam ghionturi sau făceam fel și fel de ghidușii. Cel mai ușor ne potolea când ne amintea: „În timp ce mâncăm Măicuța stă în genunchi și se roagă la Dumnezeu pentru noi”. Gravitatea cu care ne înștiința despre stăruitoarele ei rugăciuni ne liniștea. Altădată, când întindeam prea mult coarda, bunica ne punea la punct zicându-ne: „Nu țineți mult pe Maica Domnului în genunchi! Terminați de mâncat și mulțămiți Domnului cu rugăciune”.

Peste ani, ca monah, mi s-a confirmat că și în cinul călugăresc evlavia și dragostea faţă de Preabuna Maică sunt la fel, poate chiar mai stăruitoare. Am observat la mulți monahi și monahii un mod aparte de a se închina: în fața icoanei Mântuitorului fac închinăciuni, exprimând sobrietate și solemnitate, dar în fața icoanei Preacuratei Sale Maici, în imensa majoritate, fac metanii mari, arătând apropierea, rugăciunea stăruitoare, dar și nădejdea necurmată în mijlocirea ei mântuitoare pentru noi. Astfel, dragostea şi preacinstirea se contopesc într-o tainică şi intensă legătură spirituală: monahii îşi leagă viaţa şi mântuirea de Maica Preacurată, iar ea le veghează drumul către Împărăţia cerurilor.

Revenind la întrebarea dintru început, este legitimă cred, de vreme ce neamul românesc și-a luat-o pe Născătoarea de Dumnezeu drept mijlocitoare, rugătoare și ocrotitoare, investind multă prețuire în numele ei. E drept, nu doar românii fac acest lucru: în toată lumea ortodoxă, dar și la alte popoare creștine, Preacurata Maria se bucură de un loc special nu doar în rânduiala cultică, ci și în sufletele cre­dincioșilor. De ce!? Potrivit învă­ță­turii Sfintei noastre Biserici, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se arată folositoare iconomiei mântuirii în trei feluri: întâi, în calitate de mijlocitoare, prin consimțământul ei adresat lui Dumnezeu, pentru ca Fiul Său şi Cuvântul să Se întrupeze din­tr-însa; în al doilea rând, prin prezența ei necontenită alături de cruce şi prin supunerea înaintea hotărârii Fiului ei de a Se jertfi; în al treilea rând, deoarece a primit, pentru întreaga lume, trăirea desăvârșită a mântuirii şi fiindcă a mijlocit, cu credință, pe lângă Fiul său, Iisus Hristos.

De aceea noi, creștinii orto­docși, și în special românii o iubim pe Maica Domnului. Și nu de azi de ieri, ci din imemoriale vremuri, căci cultul Maicii Domnului a pătruns pe pământ românesc odată cu apariția primelor forme de manifestare a cre­dinței creștine prin predica Sfin­ților Apostoli Andrei și Filip, precum și a celor hiro­toniți de aceș­tia, episcopi, preoți și diaconi, prima dată în însorita Dobroge, iar apoi în tot pământul românesc. Era imposibil ca ei să le vorbească strămoșilor noștri despre Hristos, Fiul Cel veșnic născut din Tatăl ceresc, iar ca om, dintr-o curată Fecioară, fără să le fi amintit despre cea alea­să ca să-I împrumute sângiuiri omenești Mântuitorului lumii. Deci întâlnirea daco-romanilor și apoi a străromânilor cu Maica Domnului s-a petrecut sub asemenea auspicii. Istoricul Vasile Pârvan susținea că strămoșii noștri nu erau străini de venerarea unei zeități feminine numite Diana, astfel încât geto-dacilor nu le-a venit greu să accepte prezenţa în noua religie a unei femei căreia să-i acorde o cinstire deo­sebită.

Da, strămoșii noștri o iubeau pe Fecioara Maria! Știau de locul și rolul ei unic în istoria mântuirii lumii, iar dragostea pentru Maica lui Iisus nu și-o manifestau doar în cult, ci și prin alte forme deosebite, ce aminteau de statornica ei prezență și mijlocire în toate împrejurările vieții. Acest fapt ni-l dovedesc o serie de inscripții arheologice datând din secolele IV-VI. Bunăoară, un fragment de amforă decorată cu striuri paralele și orizontale a fost descoperit în zona orașului Constanța, fosta cetate Tomis; pe toartă se văd inscripționate cu vopsea roșie literele „M” și „Q”, adică „Maica Domnului”. O altă inscripție făcută tot pe o amforă, găsită în jurul orașului Histria, vechiul Istros, și datată din secolul al V-lea, aduce completări cu privire la numele Maria: „Maria naște pe Cristos”. În anul 1970 s-a descoperit un alt vas, datând din secolul al VI-lea, care poartă pe gât și pe partea dreaptă o inscripție mai amplă, precedată de o cruce: „Maria naște pe Cristos. Harul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Stăpânul fără de moarte”.

O mărturie la fel de impresionantă ne-o oferă părintele D. Mangâru, într-un studiu teologic dedicat locului și rolului Născătoarei de Dumnezeu în istoria mântuirii lumii. El afirmă că pe la 1483 celebrarea praznicului Acoperământului Maicii Domnului ar fi fost introdusă în Moldova, fără a preciza momentul când moldovenii au început a cinsti în mod deosebit articolul vestimentar al Fecioarei Maria, devenit simbol al protecției de care se bucură întreaga Biserică din partea ei. Din contextul evenimentelor istorice petrecute în acea perioadă am putea deduce fericita împrejurare prin care moldovenii s-au acoperit cu iubirea și milostivirea Preacuratei Maria. Știm că pe la 1481 are loc căsătoria uneia din fiicele binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, Elena, cu Ivan cel Tânăr, fiul țarului Ivan al III-lea. Se știe că încă din secolul al XII-lea rușii venerau în chip deosebit maforionul Împărătesei celei alese. Minunata sărbătoare a rușilor a impresionat-o atât de mult pe fiica binecredinciosului domn Ștefan, încât a trimis în Moldova rânduiala slujbei, rugându-i pe evlavioșii ei părinți să cinstească Acoperământul Maicii Domnului.

Revenind la sărbătoarea pe care ne pregătim a o întâmpina prin post și rugăciune, impresionează numărul foarte mare de mănăstiri și biserici datând din secolele XV-XVI, dar și mai noi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, învederându-ne astfel că și acest mare praznic a fost cinstit din cele mai vechi timpuri de neamul românesc.

Urmând celor de odinioară și noi, cei de astăzi, suntem chemați să ne arătăm cu consecvență fidelitatea și dragostea pentru cea care, din înaltul cerului, ne iubește necondiționat, cu un mărinimos suflet de mamă. Răspunsul nostru la această iubire poate fi concretizat și prin respectarea cu toată rânduiala a postului închinat Fecioarei Maria.