De la „homo sapiens” la „homo videns”

Excesul de imagine este un semn al lumii de astăzi, lume așezată sub semnul postmoder­nității, una dintre consecințe fiind postgândirea.

Când vorbim despre postmodernism sau post- postmodernism, ne place să relevăm, întâi de toate, progresul pe care l-a înregistrat umanitatea în domeniul tehnologiei. Progresul tehnologic presupune sau este, însă, din păcate, un regres al spiritualității. Ne place sau nu ne place, cei mai mulți resimt acest regres în educație, în cultură. Sunt efectele excesului de imagine și de subcultură promovate de o parte a televiziunilor.

În clasificarea lui Carl Linné din Systema naturae (1735), omul era inclus în ordinul primatelor, admițând că, din punct de vedere fiziologic, omul, homo sapiens, nu este unic între acestea. Ceea ce îl unicizează este capacitatea de a opera cu simboluri, de a abstractiza. Așadar, omul este un animal simbolic, limbajul nefiind doar instrumentul necesar comunicării, ci și unul al gândirii. Progresul umanității, al civilizației, începe odată cu scrierea care atestă capacitatea de abstractizare și de gândire în simboluri. Raportând această idee la lumea noastră modernă și postmodernă, putem admite că atunci când progresul a însemnat, în comunicare, trecerea de la oral la scris, prin telegraf, telefon, radio, impactul asupra omului s-a manifestat în beneficiul, în avantajul lui. Se diminuau dis­tanțele, se îngăduia omului tele-comunicarea prin cuvânt. Omul nu s-a îndepărtat de arhetip, l-a completat, diferențele dintre omul primitiv și cel modern rămâneau insesizabile. Cu televiziunea și internetul, elemente de comunicare audio-vizuale, lucrurile stau altfel.

Asupra acestei realități meditează Giovanni Sartori în lucrarea Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și postgândirea, lucrare apărută în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, în 1997, tradusă la noi în 2005, care anticipa cu exactitate vizionară lumea noastră de azi. Autorul înregistrează datele realului, elementele de antropologie, le integrează în sistemul său de gândire și propune o viziune coerentă asupra problemelor lumii post­moderne, așezată sub semnul imbecilizării prin televiziune, prin excesul de imagine.

Imaginea tinde să înlocuiască cuvântul, răsturnând un adevăr originar: La început a fost Cuvântul... Apare, astfel, o cultură juvenilă, de­scrisă în acest fel de Alberoni, citat de Sartori: „Copiii trec prin lumea adultă a școlii, a statului, a profesiei ca niște clandestini. La școală, ascultă cu apatie niște lecții pe care le uită repede. Nu citesc ziarele. Se baricadează în propria lor cameră împreună cu posterele eroilor lor, merg pe stradă cufundați în muzica lor. Se trezesc doar atunci când se adună noaptea la discotecă, atunci când, în sfârșit, gustă din plin beția de a se înghesui unii în alții, beatitudinea de a exista ca un trup colectiv dănțuitor”.

Până la apariția televiziunii, spune Giovanni Sartori, vederea omului se dezvoltase în două direcții: să mărească minusculul, prin microscop, să vadă departe, prin binoclu. Televiziunea a permis/permite omului să vadă, fără să se deplaseze, imagini, cópii, așadar, ale unor lucruri reale. După televiziune, internetul, bazându-se tot pe imagine, îl face pe om să vadă imagini imaginare, cópii ale cópiilor... Realitatea pe care o creează este o irealitate creată pe ecran și care este și rămâne o realitate doar pe ecran.

Acest amestec al imaginilor creează confuzii, incertitudini care merg până la anularea gra­nițelor dintre real și virtual, dintre real și ireal, dintre real și imaginar, dintre semn, în dualitatea lui - semnificat și semnificant, și realitatea pe care o simbolizează.

Televiziunea, argumentează Giovanni Sartori, nu este doar un instrument de comunicare, ci și o paideia, un instrument de educare, un instrument antropogenetic. În aceste condiții și pe aceste premise, devine clară ideea că televiziunea este un mediu care creează și impune un nou tip de ființă umană. Producând imagini, televiziunea anulează concepte, efect al supremației vizualului în dauna auditivului.

Ființa umană se vede obligată să se reseteze, să-și rescrie ADN-ul cunoașterii, al triplului raport cu universul, cu lumea/ceilalți, cu sine. Apare, în aceste condiții, video-copilul, copilul a cărui primă școală este televiziunea, care-și impune modelele într-un mod abuziv, modele acceptate în necu­noaștere de cauză.

Schimbările asupra ADN-ului spiritului și cunoașterii sunt determinate, în acest moment de răscruce, de trecerea de la contextul cuvântului la contextul imaginii. Dacă tiparul formativ se axează exclusiv pe vedere, se anulează alte posibilități ale formării, anume cuvântul cu întreaga lui capacitate de simbolizare/abstractizare. Consecința imediată este absența lecturii. Video-copilul este/va fi un om care nu citește, „un ramolit al ecranului”, „înrobit pe viață” imaginii imaginare - jocurilor video. Diminuând capacitatea de abstractizare până la atrofierea ei, se diminuează și sărăcește capacitatea de a înțelege. Întrucât ceea ce vedem nu produce idei, limbajul conceptual/abstract este înlocuit cu limbajul perceptiv/concret, producându-se astfel trecerea de la homo sapiens la homo videns...

Fără a exclude importanța progresului tehnologic, rămâne să medităm asupra unei idei directoare: important nu este progresul în televiziune; important este modul în care televiziunea creează progres, deschizând un drum nou în cunoaștere, trecând de la sărăcia înțelegerii la bogăția/ îmbogățirea ei.