De la „Taborul” isihaștilor din Țările Române la „Golgota” martirilor din Transilvania

Martiriul credincioşilor ortodocşi ardeleni a fost văzut întotdeauna în ţara noastră ca o statornicie în credinţa adevărată şi apărarea Legii strămoşeşti. Chiar dacă uneori acesta a fost analizat strict din punct de vedere social, felul în care au decurs lucrurile în urma răscoalelor şi sfârşitul pe care l-au avut reprezentanţii acestora ne arată cu siguranţă credinţa lor puternică şi dorinţa de a ajunge la liniştea sau isihia permanentă măcar dincolo de mormânt. În timp ce în Moldova şi Ţara Românească practica Rugăciunii inimii era înfloritoare, credincioşii ardeleni mărturiseau credinţa lor cu gândul la aceeaşi lumină dumnezeiască spre care tinde orice om botezat.

În ziua de 9 noiembrie a anului 1919, cu prilejul Parastasului pentru eroii neamului (în mod special pentru cei căzuți în Primul Război Mondial), în Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, preotul Vasile Saftu afirma: „Alături de calendarul creștinesc, să faceți un calendar al neamului cu toți eroii noștri, ca să fie cinstiți ca sfinții. Fiecare să-și schimbe sufletul cum a fost al acelor eroi și să treacă în sufletele noastre acele [virtuți] ale eroilor”.

Astăzi, dorința protopopului Vasile este împlinită parțial, întrucât sunt consemnate în calendarul Bisericii Ortodoxe Române mai multe date de rememorare a unor anumite evenimente din istoria națională sau a unor per­sonalități. Între martirii neamului s-ar cuveni a fi con­semnați și Vasile Nicula, Ion Oargă și ­Gheorghe Crișan, cunoscuți popular sub numele de Horea, Cloșca și Crișan, care pentru rolul, curajul, eroismul și sacrificiul lor din timpul răscoalei țărănești din anul 1784 au fost declarați, prin Legea 138/21.07.2020 de către Parlamentul României, martiri și eroi ai națiunii române. Deși legea prevede cinstirea acestora în ziua de 2 noiembrie (începutul răscoalei), totuși, mult mai potrivită ar fi ­cinstirea lor de către Biserica ­Ortodoxă Română în ziua de
28 februarie, ziua martiriului lor.

Față de anul 1919, în calendarul bisericesc au fost trecuți ulterior mai mulți sfinți canonizați de către Biserica Ortodoxă Română. De pildă, în anul 1950 au fost canonizați ieromonahul Visarion Sarai, preotul Sofronie de la Cioara, țăranul Nicolae Oprea Miclăuș și preoții Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel; în anul 1992 au fost trecuți în rândul sfinților din calendar Martirii Brâncoveni și Voievodul Ștefan cel Mare, iar în anul 2008 martirii năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru al Popii din Mocod, Grigore Man din Zagra și Vasile Oichii din Telciu.

În anul 1988 a fost canonizat Sfântul isihast Paisie Velicicovschi de la Neamț, iar în anul 2008 au fost canonizați alți doi isihaști: primul Mitropolit al Țării Românești, Iachint de la Vicina, și Voievodul Neagoe Basarab.

Mărturisitorii ardeleni, reprezentanţi ai isihaştilor din Transilvania

Evenimentul care reprezintă punctul cardinal al fenomenului isihast îl constituie Schimbarea la Față a Mântuitorului, însă Schimbării la Față a Mântuitorului pe Muntele Tabor avea să-i urmeze suirea pe un alt munte: Golgota. Hristos Și-a întemeiat Biserica pe jertfa Crucii, iar martiriul este răspunsul liber al omului la această jertfă.

Primii sfinți ai Bisericii au fost martirii, cei care L-au mărturisit pe Hristos cu prețul vieții. În urma persecuției împăratului Domițian, Sfântul Evanghelist Ioan a scris din exilul în Patmos cartea Apocalipsei, în care îi prezenta pe martirii creștini ca fiind cei care și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului Hristos. Prin mucenicie au devenit sfinți, iar sângele lor și al tuturor martirilor a fost sămânță pentru înmulțirea creștinilor. Istoria primelor trei veacuri a fost una a persecuțiilor creștinilor de către împărații romani.

Un martir al neamului românesc a fost Popa Constantin Turcin, unul dintre preoții ortodocși care au botezat în Legea românească pe nobilii maghiari în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din anul 1784.

În urma înfrângerii mișcării, pe Popa Constantin Turcin întâi l-au torturat, supunându-l la tot felul de cazne: „Cu fierul roșu, cu smulgerea bărbii fir cu fir, cu bătaia cu corbaciul; avea săracul spatele numai vergi și sânge. Apoi l-or așezat cu capul pe butuc și cu o sabie i-o tăiat gâdea grumazul. După aceea cu roata l-or făcut dăraburi, că nici nu se mai cunoștea ce-i (?!), om ori vită înjunghiată și belită?” (David Prodan, Răscoala lui Horea,
vol. II, București, 1984, p. 525). Cât de mult se aseamănă acest eveniment al martiriului preotului Constantin Turcin cu acela al batjocoririi, al biciuirii și al jertfei Mântuitorului pe Cruce, descris de prorocul Isaia!

Îngrozitoare au fost și chinurile suportate atât de Horea, cât și de Cloșca Ion Popa, care a fost primul frânt cu roata, de jos în sus, cu 20 de lovituri, tocmai pentru faptul că era preot - sacerdot al ritului greco-schismatic - pentru a constitui un exemplu, cu scopul de a descuraja preo­țimea de religie grecească, pentru a nu mai îndrăzni să mai ridice poporul la revoltă.

Asemănarea dintre isihaști și martiri

Punctul de plecare al ambelor categorii îl constituie firea (con­diția) umană afectată de păcatul strămoșesc, împreună cu nepu­tințele și limitele acesteia. Apoi credința în Dumnezeu i-a ajutat și pe unii și pe ceilalți să-și depă­șească propriile limite: pe isihaști să vadă ceea ce alții (cei mai mulți) nu văd, lumina dumnezeiască, iar pe martiri să-și depă­șească frica de moarte.

Referitor la faptul că Horea s-a dus spre martiriu „cu inima curajoasă, fără a fi schimbat deloc” arată că Duhul Sfânt îi întărește atât de mult pe martiri, încât mulți dintre ei primesc moartea cu seninătate și bucurie, trezind mirarea și chiar admi­rația celor care priveau, pe de o parte; pe de altă parte, martirii ne arată credința lor puternică în Învierea de obște prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit și înviat.

Atât isihaștii, cât și martirii și-au arătat iubirea lor față de Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Isihaștii nu erau niște recluși, izolați, nepăsători faţă de lume. Ei ajutau în tot felul poporul în greutățile lui. [...] Veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea și cu îndemnul... Sihaștrii, pustnicii aceștia fugiți de lume, au iubit cel mai mult oamenii, ru­gându-se neîncetat pentru ei [...] și au fost cei mai apropiați sfetnici ai voievozilor.

De exemplu, Cuviosul Daniil Sihastrul l-a sfătuit pe Ștefan cel Mare, întărindu-l la luptă pentru apărarea Moldovei creștine, într-un moment de descurajare.

„Eu mor pentru națiunea mea!” - a mărturisit Horea, încu­nunat de chinuitorii săi cu o coroană de nuiele (asemenea Mântuitorului), înainte de a fi executat împreună cu preotul Cloșca, pe aceeași cruce orizontală în formă de X, aflată pe eșafod. Or, Mântuitorul ne descoperă că mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi. Totodată, Mântuitorul ne învață că orice faptă a omului săvârșită față de aproapele său (fie bună, fie rea) se răsfrânge și asupra Sa. Așadar, murind pentru neamul său, Horea a murit de fapt pentru Hristos, întrucât există o prezență tainică a lui Hristos în frații Săi prea mici.

Dragostea de neam a lui Horea era împletită și cu Legea românească a strămoșilor și deopotrivă a contemporanilor săi, căci filosoful Nae Ionescu afirma că religia creștină face parte integrantă din ființa noastră națio­nală, iar părintele academician Dumitru Stăniloae exprima că la miracolul menținerii ființei noastre naționale prin toate vicisitudinile istoriei prin care a trecut a contribuit în măsură hotărâtoare Ortodoxia. Astfel, dacă dintru început neamul românesc s-a identificat cu Ortodoxia, atunci jertfa lui Horea pentru neam însemna și apărarea credinței neamului, căci în focul răscoalei, chemările sociale devin etnice, adică țăranii sunt numiți mai peste tot români (valahi), iar nobilii sunt numiți unguri. Ca urmare, mișcarea socială capătă coloratură națională, căci nu mai este doar o luptă a ță­ranilor contra nobililor, ci și una a românilor supuși contra ungurilor stăpâni. Totodată, țăranii români erau ortodocși, iar nobilii erau catolici, calvini, luterani sau unitarieni. De aceea, nobilii prinși de răsculați erau puși să îmbrace veșminte româ­nești, să se boteze ortodox, iar fetele nobililor să se căsătorească cu țărani români; acestea arată caracterul confesional al miș­cării, care era îmbinat cu caracterele național și social.

Lumina dumnezeiască văzută prin suferinţa de dragul credinţei

O altă trăsătură comună a isihaștilor și martirilor o constituie suferința. Deși isihaștii care au ajuns să vadă lumina dumnezeiască s-au curățit de păcat prin pocăință, rugăciune și asceză, totuși, au trecut și ei prin diferite suferințe ori necazuri.

De pildă, între anii 94 și 96, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan (ucenicul iubit al Mântuitorului pentru curăția lui sufletească și martor al Schimbării la Față) a fost exilat în insula Patmos, în timpul prigonirii creștinilor de către împăratul Domițian; Sfântul Simeon Noul Teolog a fost exilat lângă Chrysopolis în urma unor intrigi, iar Sfântul Grigorie Palama, pentru mărturisirea credinței sale privitoare la vederea luminii necreate, a îndurat prigoniri și a fost întemnițat.

Suferințele fizice ale Sfântului Atanasie Todoran din anul 1763 (anul în care Sf. Paisie Velicicovschi se întorcea de la Muntele Athos în Moldova) și ale lui Horea și Cloșca din anul 1785, când au fost frânți cu roata, sunt o certitudine care nu mai necesită explicații.

Ceea ce mai este comun atât isihaștilor, cât și mucenicilor este martiriul. În primele veacuri ale creștinismului, îndată după încetarea persecuțiilor sângeroase, pilda vieții jertfelnice a martirilor a fost preluată și transpusă pe plan duhovnicesc în viața monahală ca răstignire a patimilor egoiste și înviere a sufletului din moartea păcatului.

Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, care ofereau „adăpost pașnic și îndămânos”, adică favorabil, isihaștilor, după cum mărturisea Paisie Velicicovschi, la întoarcerea de la Muntele Athos, autoritățile Transilvaniei conduse de Curtea de la Viena și de nobilimea maghiară i-au suit pe ardeleni pe Golgota neamului românesc: Munții Apuseni. Astfel, în Transilvania secolului al XVIII-lea, românii ardeleni își jertfeau propria viață pentru Legea românească, pentru Hristos.

„Horea, uns pentru veşnicie la Alba Iulia”

Prin urmare, sfinții se aseamănă cu Dumnezeu nu numai prin asceză, asemenea isihaș­tilor, ci și prin pătimiri, suferințe și mai ales prin jertfa supremă: martiriul.

Mormântul Mântuitorului din apropierea locului jertfei, Golgota, este deopotrivă locul Învierii lui Hristos. Tot așa, locul jertfei lui Horea, Cloșca și Crișan - Alba Iulia - a fost locul „Învierii neamului românesc” la 1 decembrie 1918.

Isihaștii au văzut lumina taborică, dumnezeiască, aici, în viața aceasta pământească și odată dobândită aici au fost învredniciți de ea și în veșnicie. Sfântul Arhidiacon Ștefan a fost nu numai primul martir creștin, ci și un isihast, căci înainte de a fi ucis cu pietre, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut lumina lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

Deși Sfântul Atanasie Todoran ori Horea și Cloșca ori Sfinții Brâncoveni n-au mărturisit vederea luminii dumnezeiești în timpul jertfei lor, totuși, cu certitudine au dobândit-o prin martiriul lor. Dacă Atanasie Todoran și Brâncovenii au fost trecuţi în rândul sfinţilor, în privința lui Horea-cantorul și a lui Cloș­ca-preotul există o profeție negândită și ne-voită, similară profețiilor de același tip, referitoare la Mântuitorul, una a arhiereului Caiafa („Este mai de folos să moară un om pentru popor”) și alta a lui Pilat din Pont („Iată Omul!”). În urma execuției lui Horea și Cloșca, ziarul unguresc „A Magyar Hirmando” (Vestitorul Maghiar), din ziua de miercuri, 16 martie 1785, scria: Horia, principele imaginar și de neuitat al Daciei, […] în ziua de 28 a lunii trecute a fost uns pentru îndelungata veșnicie la Alba Iulia”.

În Vechiul Testament, cei aleși de Dumnezeu erau unși: regii, arhiereii și profeții. Asemenea fiecăreia dintre cele trei categorii, Horea și Cloșca prin martiriul lor pentru neam și credință au devenit unșii lui Dumnezeu. Profețiile nu sunt nici din voința și nici din știința omului, întrucât Caiafa n-a zis-o de la sine, ci a prorocit fiind arhiereu al anului aceluia; tot astfel și Pilat a prorocit, căci n-ar fi putut rosti aceasta dacă nu i-ar fi fost dat lui de Sus. În plus, rostind aceste profeții, unul a fost gândul fiecăruia dintre ei și altul a fost gândul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei. Asemenea lui Caiafa și Pilat, cel care transmitea vestea execuției lui Horea a profețit ceea ce i-a fost dat lui de Sus: „Horea a fost uns pentru îndelungata veșnicie”.