De strajă la porțile cerului românesc

Nu a jucat până acum în nici un film, dar ar putea cu succes să facă parte ca protagonistă din distribuția unei ediții noi a seriei Top Gun. Fiindcă profesia ei este una cu totul specială. Este pilot de avion supersonic. Și nu numai atât. Căpitanul Romina Mîrza este singura femeie din România, la ora actuală, care zboară pe MIG 21 Lancer și asigură, prin Serviciul de Luptă Permanent Poliție Aeriană sub comandă NATO, securitatea spațiului aerian românesc.

Să fii pilot de avion nu e ușor, mai cu seamă de supersonic. Pentru cei mai mulți dintre noi, 2.180 km/h este o viteză amețitoare la propriu. Și totuși, aceasta este viteza maximă cu care zboară avioanele de vânătoare ale Forțelor Aeriene Române (RoAF), adică aproape dublul vitezei sunetului (1.224 km/h sau 340 m/s). La asemenea viteze multe acțiuni și decizii trebuie luate în fracțiuni de secundă. O decizie de secundă te duce spre reușita sau eșecul misiunii, iar uneori aceste secunde sunt granița dintre viață și moarte.

Îmi aduc aminte că, mai demult, fiecare fetiță, atunci când era la grădiniță sau chiar în primii ani de școală, la întrebarea ce vrea să devină când se va face mare răspundea invariabil: „doctoriță”. Romina mărturisește că nu s-a gândit în copilărie la profesia pe care a îmbrățișat-o, dar că îi plăcea să se joace în aer liber, să descopere natura, să exploreze dea­lurile și pădurile din împrejurimile Țagăi Clujului. Dar vremea a trecut și Romina Mîrza are acum 29 de ani, dintre care mai bine de jumătate sunt cei petrecuți în uniformă militară. A terminat Liceul Militar din Alba Iulia ca șefă de promoție și a fost admisă la Academia Forțelor Aeriene cu prima medie, 9,85.

„Trebuie să gândeşti mereu cu un pas înaintea avionului!”

Pilotajul unui avion de vânătoare nu presupune doar cunoaș­terea la perfecție a unor manevre de zbor și atât. Nu e suficient să tragi de manșă și să decolezi. Mai e nevoie și de multă matematică, fizică. La ele se adaugă atenție, concentrare continuă, decizii rapide, control, circums­pecție și focalizare.

„Zborul, spune căpitanul Mîrza, e provocarea permanentă de a gândi mereu cu un pas înaintea avionului, de a sincroniza pilotarea aeronavei cu gestionarea obiectivelor misiunii, de a fi prezent și stăpân pe situație. Când ești la peste 10.000 metri altitudine și zbori cu 2.000 km/h timpul se comprimă, iar momentele pentru a savura plăcerea zborului sunt puține și unice în felul lor.”

Atunci când vorbeşti despre zbor nu ai cum să nu te gândeşti la eroii din mitologia greacă, Dedal şi Icar. Primul, simbolul geniului tehnic, pentru a reuşi să scape de furia şi invidia regelui Minos care-i sechestrase pe el şi pe fiul său în Labirint, a construit patru aripi cu ajutorul penelor şi oaselor de păsări rămase în palatul din care nimeni nu putea evada, legându-le cu fire din haina lui şi lipindu-le cu ceară. Două pentru el şi două pentru Icar. Sfatul dat de tatăl bătrân fiului neexperimentat a fost acesta: „Nu zbura prea aproape de mare, fiindcă stropii de apă îţi vor uda penele de pe aripi, care se vor îngreuna şi îţi vor face zborul imposibil. Dar nici nu te înălţa prea sus, fiindcă dacă te vei apropia mult de soare, Helios va topi ceara care ţine lipite penele şi vei pieri”.

Legenda aceasta conţine un mesaj pe care piloţii de vânătoare şi l-au însuşit de la primele ore de practică. El se referă la echilibru şi la faptul că această profesie înseamnă în primul rând precizie. Romina povesteşte că atunci când decolează alături de colegii ei în formaţie pentru paradă, avioanele escadrilei zboară extrem de aproape unul de altul. Distanţa dintre aripile a două aeronave de luptă nu depăşeşte în aer 2-3 metri. Sincronizarea e perfectă şi nu poţi să nu te minunezi de măiestria piloţilor.

O întreb pe Romina dacă avionul din bază pe care zboară este personalizat, adică este numai al ei. Zâmbeşte. „Mi-ar plăcea să fie aşa, dar nu este. Nu avem avioane personalizate, suntem repartizați la zbor în funcție de disponibilitatea tehnică a avioanelor din dotarea escadrilei.”

Primul zbor pe „simplă”, adică atunci când te afli singur în carlingă şi totul depinde numai şi numai de tine, nu ştii cu ce să-l compari. Cu prima naştere de copil a unei mame, cu întâia operaţie chirurgicală atunci când ai terminat rezidenţiatul şi eşti linia I, adică la tine este bisturiul, cu prima Liturghie pe care o săvârşeşti singur, după ce ai definitivat perioada de practică, când erai „monitorizat” şi sprijinit de alţi slujitori mai experimentaţi decât tine, cu concertul de debut pe care îl susţii ca prim solist pe o scenă cu un public pretenţios? Da, primul zbor este ceva din toate acestea şi totuşi atât de diferit faţă de ele...

Acolo, sus, înveţi să fii puternic şi cunoşti cât eşti de vulnerabil

Despre zbor, Romina mi-a mai spus un lucru paradoxal. Că îl face pe om mai puternic, dar în acelaşi timp îi descoperă şi limitele, vulnerabilităţile. „De fiecare dată când încerc să definesc zborul în cuvinte simt că îi diminuez complexitatea pentru că îmi este greu să exprim modul în care emoțiile și vibrațiile sufletești se îmbină cu raționalul și efortul psihic. Zborul îmi dă putere, îmi oferă satisfacții nemaipomenite, îmi dă șansa să devin în fiecare zi o «variantă» tot mai bună a mea, să mă perfecționez. În același timp, tot zborul mă face să realizez cât de neînsemnaţi suntem și sensibili, dacă privim totul la o scară mai mare. Se spune că pe măsură ce studiezi și aprofundezi o știință, cu cât pătrunzi mai adânc în tainele ei, cu atât descoperi că știi tot mai puține despre aceasta. Aș compara acest aspect cu zborul. Cu cât zbori mai sus și ai impresia că vei cuprinde lumea cu privirea, cu atât îți dai seama de măreția necuprinsă a universului în care noi, oamenii, suntem atât de mici şi firavi.”

Zborul cu un supersonic nu seamănă deloc cu cel al avioanelor de linie sau cu cel al planoarelor, pentru agrement. În cabina unui Airbus sau Boeing, ca pilot, după ce ai ridicat avionul la plafonul de înălţime optim şi ai ales culoarul de zbor pentru destinaţia finală, poţi să decuplezi centura de siguranţă şi să bei relaxat o ciocolată caldă. Ai timp să te gândeşti la multe dacă vrei.

La piloţii de supersonice e altfel. Aici trebuie să fii focusat total pe misiunea încredinţată. Nu e vreme de băut cafea şi nici nu e posibil acest lucru. „Când urc scara avionului, plec 100% concentrată pe ceea ce am de executat, pe obiectivele stabilite la briefing, pe pașii ce trebuie executați pentru ca misiunea să fie un succes. Orice alt gând îl las cât mai departe chiar și de sala de pregătire, pentru a nu îmi fura din atenția necesară efectuării zborului.”

Trei cuvinte, un crez

Despre credinţa în Dumnezeu, dar şi dragostea cu care-şi apără ţara, piloţii de la Câmpia Turzii preferă să vorbească puţin. Dar chiar şi aşa, numai privind emblema care e prezentă pe toate aeronavele Bazei 71 Aeriană îţi dai seama de profunzimea cu care trăiesc aceste valori. Pe un scut apar șapte turnuri și motto-ul Nihil sine Deo. „Turnurile se regăsesc pe blazonul Transilvaniei, simbol al cetăților medievale ce au apărat de-a lungul timpului acest ținut. Noi suntem, în prezent, cavalerii care au în responsabilitate apărarea spa­țiului aerian național, cu precădere zona de vest a țării. Motto-ul Nihil sine Deo, care întregește emblema bazei, este o deviză care are o simbolistică veche, creștină, reprezintă credința și recu­noașterea faptului că nimic nu se poate realiza fără sprijinul şi voinţa lui Dumnezeu. În ceea ce ne privește, alegerea acestor cuvinte adună mai multe conotații. Pe de o parte, acesta ne leagă de istorie și tradiții, același mesaj regă­sindu-se pe emblema Casei Regale a României, cea care a susținut și a protejat aviația română încă de la începuturile ei. Pe de altă parte, motto-ul face referire la spiritualitatea poporului român, un popor creștin, ai cărui apărători suntem”, adaugă Romina.

Mîrza e un nume cu faimă în istoria României din secolul trecut, căci aşa îl chema pe fotograful Marii Uniri. Acelaşi nume continuă să facă carieră în secolul nostru pentru ţară prin cea care pilotează astăzi avioane supersonice.

Cer senin, căpitan Romina Mîrza!