Biserica „Trei Clopote”, credință în Înviere și reînviere

Suceava e un oraș în care sistematizarea comunistă și-a înfipt adânc colții. Arhitectura socialistă e îmblânzită, din loc în loc, de bisericile vechi, ale diferitelor confesiuni, și de câte o clădire austriacă scăpată ca prin urechile acului. Printre aceste minuni peste care mânia socialistă nu a trecut se numără și Biserica „Sfânta Înviere”. Ridicat de Elena, soția lui Petru Rareș, dintr-o dragoste „care înfruntă moartea”, lăcașul e ca o pasăre Phoenix. În ciuda istoriei sale zbuciumate, a păstrat neatins, de aproape cinci veacuri, spiritul Ortodoxiei moldovenești.

Primăverile sunt înșe­lătoare în nord. Pare că spun o eternă poveste a Babei Dochia, în care frigul și căldura duc bătălii fără învinși și fără învingători. Sucevenii sunt obișnuiți cu vrajba asta. Așa că zilele reci nu-i mai surprind. Azi, soarele nu s-a arătat. Orașul e sub asediul traficului obositor, mai ales pe artera principală. Înaintând în ritm de melc, e imposibil să nu zărești, „la drum”, biserica de piatră cu ziduri zdravene, în care trecătorii intră direct de pe trotuar.

„Sfânta Înviere” - Trei Clopote, așa o știe toată lumea. Au nășit-o astfel taximetriștii, după numărul clopotelor pe care le are. Azi, toponimul nu mai poate fi dezlipit de numele bisericii. Și nici nu trebuie, pentru că cele trei clopote, fixate între contra­forții unei zvonițe, cum numai în Bucovina austriacă și în Galiția există, au devenit parte din identitatea acestui monument istoric atât de prețios pentru cei ai locului.

E post și trecătorii se abat pentru câteva clipe înăuntru. Pentru o binecuvântare, pentru o scurtă rugăciune ori numai pentru câteva momente în care să se rupă de vuietul zilei. Interiorul tainic, sfinții ca de catifea și scenele învăluite de o căldură anume, pictate precum aburii unei amintiri de profesorul Ion Grigore, prefigurează contururile unui continuum sacru. Biserica Învierii e și biserica învierilor omenești de fiecare zi.

Lăcaș de suflet al doamnei Elena Rareș

Pe locul pe care se înalță azi au existat, până la 1551, alte trei biserici, două de lemn și una de piatră, toate, probabil, cu același hram, ridicate „între întâia ­jumătate a secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea”, după cum arată parohul Dumitru Irimia. Actuala biserică a fost construită de soția domnitorului Petru Rareș, după moartea acestuia, și a suferit, în timp, anumite modificări.

Elena, sârboaică de neam, și-a iubit nespus soțul. Spirit rafinat și cult, a fost și o mare iubitoare a spiritualității ortodoxe, ctitorind biserici, înzestrându-le cu cele trebuitoare și îngrijindu-se în permanență de ele. După moartea domnitorului, pe care l-a îngropat în necropola de la Mănăstirea Probota, i-a onorat memoria construind, într-un singur an, una dintre cele mai interesante biserici medievale din Moldova, o comoară a Sucevei de azi. Și cu un hram neobișnuit pentru acele vremuri, destul de rar și azi - „Sfânta Înviere a lui Hristos”. „Rândurile aparent neconvenționale ale pisaniei vădesc iubirea pentru soțul ei, domnitorul Petru Rareș, o iubire care înfruntă moartea. Practic, doamna Elena nu a dat hramul bisericii, ci l-a continuat, preluându-l de la bisericile ce au existat dinainte. Pentru că la 21 martie 1528, într-un document emis de Petru Rareș, e pomenită pentru prima dată o biserică cu acest hram, chiar în acest loc. Așadar, este prima atestare documentară a hramului”, explică părintele Dumitru Irimia.

E paroh aici de 12 ani și povestea lăcașului în care slujește l-a fascinat într-atât, încât a realizat și publicat o consistentă monografie a acestuia, bazată pe izvoare istorice și pe multe documente din fondurile de arhivă disponibile. Parcurgând-o, înțelegi drumul complicat, prin istorie, al Bisericii Învierii, afli despre oamenii providențiali care au ­salvat-o și reînviat-o în anumite momente și înțelegi mai limpede, mai așezat, cum a reușit să dăinuie până azi.

Biserica de la marginea târgului

La mijlocul veacului al XVI-lea, pe când Elena Rareș ridica Biserica Învierii, locul ales pentru zidire se afla la marginea așezării, în mahalaua Cutului. În apropiere se afla Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, iar lăcașul se bucura de protecția domnească, mai ales că, în vremea lui Petru Rareș, Suceava își întărise, într-o anumită măsură, statutul de capitală.

„În timpul lui Alexandru Lăpuș­neanu, ginerele Elenei Rareș, capitala Moldovei a început să fie, alternativ, când Suceava, când Iași. Ușor-ușor, importanța Sucevei a scăzut, iar viața religioasă a avut și ea de suferit. Orașul s-a depopulat, așa că la sfârșitul secolului al XVIII-lea se consemnează că biserica era pustiită. Așa se afla și când cea mai frumoasă parte a Moldovei (Bucovina de azi, n.r.) a fost anexată Casei de Habsburg, Imperiului austro-ungar de mai târziu”, ­explică părintele Irimia. În 1785, arată datele dintr-un ­registru ­cadastral pe care l-a consultat, ­biserica figura ca „depozit pentru păstrarea materialelor de con­strucții ale statului”.

În starea în care se afla, austriecii ar fi putut-o propune imediat pentru demolare. Șansa ei a fost însă decizia de a fi dată în folosință coloniștilor și imi­gran­ților apar­ținând unei confesiuni care, în acel moment, nu avea biserică la Suceava: romano-catolicismul. Însă aveau dreptul să țină slujbe în ea și armeno-catolicii și greco-catolicii. La 1782, printr-un decret imperial, biserica ridicată de Elena Rareș a devenit biserica comunității catolice și a soldaților austrieci din garnizoana orașului, toți aduși aici de noua adminis­trație. „A fost șansa ei, pentru că, în aceeași perioadă, alte două biserici au fost demolate, iar materialul rezultat a fost utilizat pentru construirea altor edificii”, arată parohul.

Odată realizat transferul, Bise­rica Învierii a suferit multiple modificări arhitecturale, fiind adaptată specificului noului cult. De pildă, la exterior, lăcașului i s-au adăugat două sacristii (loc de păstrare a obiectelor de cult în Biserica Catolică, n.r.), portalul de intrare a fost micșorat până la dimensiunile unei uși, iar la interior s-a construit un cafas. „A fost foarte muti­lată arhitectural. S-a impus un stil apusean. În perioada 1982-1989 a fost restaurată și atunci s-a căutat să fie readusă la fru­musețea cea dintâi”, po­vestește părintele.

În 1836, romano-catolicii suceveni și-au ridicat propria biserică, iar Biserica Învierii a fost lăsată greco-catolicilor ruteni, colo­niști aduși în Bucovina din Galiția. În uzul acestei comunități a rămas vreme de un secol.

Reinstituirea tradiției ortodoxe

După Marea Unire, Consistoriul Arhiepiscopal al Cernăuților a ridicat problema restituirii bisericii Elenei Rareș credincioșilor ortodocși din Suceava, lucru firesc, având în vedere istoria și ctitorul lăcașului. Abia în 1936, cu sprijinul istoricului Nicolae Iorga, demersul a fost soluționat. „Atunci, la conducerea Mitropoliei Bucovinei a venit Mitropolitul Visarion Puiu. Și una dintre primele probleme pe care le-a rezolvat a fost aceasta. Biserica a fost retrocedată. Decizia de retrocedare a fost ­publicată în noiembrie 1936 în ceea ce am numi astăzi «Monitorul Oficial». În baza acelei decizii noi suntem proprietari astăzi”, explică pr. Dumitru Irimia.

Înstrăinată mai bine de un secol și jumătate, biserica a redevenit ceea ce Elena Rareș ctitorise: un lăcaș ortodox. Slujba de re­sfințire a avut loc la 24 mai 1936, fiind oficiată de un sobor în frunte cu preotul Orest Tarangul, delegatul Mitropolitului Visarion Puiu. „Un adevărat pelerinaj se face acum la această scumpă biserică, iar clopotele ei nu mai sună astăzi a jale. Ele au glas de Înviere!”, nota preotul Ioan Flaișer, martor la eveniment, într-un articol publicat în „Calendarul Mitropoliei Bucovinei” din 1938.

La sfințirea din 1936, biserica a primit și un al doilea hram. „Când s-a făcut trecerea, credin­cioși greco-catolici ruteni erau 400-500. S-a luat hotărârea ca ei să fie aduși la biserica nouă: prin catehizare, prin slujbe și printr-o atenție mai sporită, lucru care s-a și petrecut cu mulți dintre ei. Și s-a pus accent și pe evlavia pe care acești credincioși o aveau față de Sfântul Anton de Padova. Așa că în biserica noastră s-a pus ­accent pe Sfântul Antonie cel Mare. De atunci avem și acest hram”, spune parohul.

Numită în epocă și „Vascresenia”, după denumirea în limba rusă a hramului său - „Sfânta Înviere”, biserica a fost, după retrocedare, capelă a Garnizoanei militare din Suceava (1936-1945). Apoi, a devenit capelă a Fa­cultății de Teologie Ortodoxă de la Cernăuți, care, între 1945 și 1948, după revenirea din refugiul de la Râmnicu Vâlcea, și-a des­fășurat activitatea la Suceava. Între 1949 și 1951 a fost filie a Bisericii „Sfântul Dumitru” și capelă a Școlii de cântăreți din Suceava. Ulterior, timp de patru ani (1952-1956), a fost „biserică misionară dependentă de Mitropolia din Iași”.

Din 1957 este biserica Parohiei „Învierea Domnului” din Suceava.

Interiorul, pictat de inconfundabilul Ion Grigore

În 1936, Mitropolitul Visarion Puiu a înțeles că reușita retrocedării nu ar fi deplină dacă biserica nu ar reveni și la înfă­țișarea cuvenită. Lui i se datorează alocarea de fonduri pentru prima restaurare din secolul trecut. „Clădirea prezenta grave carențe. Din păcate, acea restaurare nu a mai fost dusă la capăt pentru că Visarion Puiu a fost forțat să-și dea demisia, apoi a venit războiul”, explică părintele Irimia.

Abia în perioada comunistă (1982-1989) a avut loc o restaurare completă a bisericii, proiec­tanții reușind să-i redea o înfă­țișare foarte apropiată de versiunea originală. Tot atunci a și fost pictată la interior, de către cunoscutul profesor și pictor bucovinean Ion Grigore, într-un stil care îmblânzește orice linie, orice chip, e inconfundabil. Pictura lui te învelește ca o haină caldă, e tămăduitoare. Nu cred că ar fi fost cineva mai potrivit să zugrăvească liniștea și lumina din Biserica Învierii. E „o lucrare cu o structură aproape muzicală”, cum bine o caracterizează părintele Dumitru Irimia în monografia bisericii.

Zvonița chemării la rugăciune

Unul dintre cele mai interesante elemente componente ale ansamblului Bisericii „Sfânta Înviere” este zvonița. O construcție de piatră și cărămidă, constituită din trei contraforți, între care sunt fixate trei clopote. Denumirea vine din limba slavonă, de la cuvântul zvon - care transmite vestea. A fost construită la începutul secolului al XIX-lea de greco-catolicii din Galiția, în perioada în care biserica a fost utilizată de comunitatea acestora.

Și mai interesant însă e că unul dintre clopote a fost turnat folosind bronzul rezultat din topirea clopotelor unor mănăstiri închise în timpul administrației austriece, cele de la Zamostea și Vijnița. Așa că zvonița „Sfintei Învieri” păstrează în glasul său, până astăzi, o bu­că­țică din spiritul vechii Bucovine.

Un mic Ierusalim

Dacă vizitezi biserica, mai ales în perioada Paștilor, n-ai cum să nu te întrebi cum e o noapte de Înviere în acest loc. Ce stare te încearcă? Părintele Dumitru Irimia a trăit multe Învieri aici. Mai întâi în copilărie, pe când paroh era tatăl său, Vasile Irimia, apoi, din 2013, săvârșind el însuși slujba Luminii. A înțeles că o comunitate vie, strâns unită în jurul bisericii, este, de fapt, un mic ­Ierusalim. Ierusalimul dintâi.

„În anii ‘90, oamenii veneau să ia lumină și rămâneau apoi vreo patru-cinci pentru restul slujbei de Înviere. Apoi veneau din nou când se sfințeau coșurile. Încet-încet, preoții care au slujit aici au lucrat la ideea aceasta: comuniunea deplină nu se realizează decât împărtășindu-ne din același potir. În felul acesta am ajuns acum ca în perioada slujbei de Înviere biserica să fie aproape plină. E o bucurie și o împlinire și pentru tine, ca slujitor. Oamenii au sufletele delicate. Sunt râvnitori”, spune părintele paroh.

Iar o comunitate vie înseamnă și grija pentru alții, așa că parohia oferă, o dată pe săptămână, o masă caldă pentru cei care au nevoie. Înseamnă și atenția la activități care să cultive gustul pentru artă, pentru citit, mai ales în rândul copiilor. Periodic, în așezământul socio-cultural al parohiei se organizează și întâlniri ale unei asociații a alcoolicilor anonimi. Au loc, de asemenea, repetiții ale Coralei „Ciprian Porumbescu” și ale Coralei Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Biblioteca parohiei deține câteva sute de volume, iar micul muzeu amenajat, dedicat istoriei fotografiei, spune, de fapt, povestea Sucevei, surprinsă în cadrele bătrânului fotograf Dimitrie Balint. „Facem și noi ce putem”, spune, modest, părintele Irimia. A face, a încuraja, a spori sunt verbele care au putere aici. Pentru că s-au născut iar și iar din puterea salvatoare a credinței în Înviere.