De vorbă cu fiica părintelui Stăniloae, în prag de sărbătoare

Miercuri, în Săptămâna Patimilor, doamna Lidia Stăniloae, fiica marelui teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, a vizitat redacţia „Ziarului Lumina“ al Patriarhiei Române, însoţită de fiul ei, Dumitraş Ionescu. Doamna Lidia Stăniloae a răspuns întrebărilor redactorilor despre cum era prăznuită sărbătoarea Învierii în familia marelui teolog, despre relaţia părintelui profesor Dumitru Stăniloae cu mitropolitul Nicolae Bălan, o altă mare personalitate a Bisericii noastre, sau despre cum vedea părintele Stăniloae legătura dintre trăirea duhovnicească şi cultura laică. Iată câteva dintre răspunsurile primite.

Doamna Lidia Stăniloae, cum era atmosfera din familia Stăniloae, la sărbătoarea Învierii Domnului? Era foarte frumos, era Paştele cu adevărat, era sărbătoare, era Învierea Domnului. La Sibiu, slujba Învierii se săvârşea la ora 4:00 dimineaţa şi mergeam cu toţii la biserică. Mitropolitul Nicolae Bălan slujea cu totul deosebit şi avea o prestanţă aparte. Niciodată nu am întâlnit slujbe atât de frumoase, atât de emoţionante şi atât de solemne ca cele oficiate de mitropolitul Bălan. Lângă mitropolit era tata, era părintele Cioran, tatăl lui Emil Cioran, şi când se spunea „Hristos a Înviat!“ simţeai cu adevărat că nu era doar o vorbă… era ceva nemaipomenit, nemaipomenit! Ne îmbrăţişam, ne bucuram. Veneam acasă cu mama, un pic mai devreme, apoi venea şi tata. Apoi ciocneam ouă, iar tata reuşea, de fiecare dată, să le spargă pe-ale noastre. Sărbătoarea Paştilor, aşa cum am trăit-o în copilăria mea, nu am mai întâlnit-o după aceea. Apoi, când am venit la Bucureşti, tot frumos era, pentru că tata era foarte blând şi modest. Nu cânta foarte bine, dar predica foarte frumos. Avea un dar de a predica foarte simplu, dar în acelaşi timp extrem de adânc. Paştile în vremea aceea erau foarte liniştite, foarte frumoase, foarte solemne. Era sărbătoare cu adevărat. Chiar simţeai că se întâmplase ceva deosebit. Învierea este un lucru pe care nu-l poţi descrie. Este un lucru care există, iar dacă îl trăieşti, bine, dacă nu îl trăieşti e mare păcat, pentru că a trecut pe lângă tine. Acum venim în fiecare an cu ocazia acestei sărbători în România, pentru că în Germania Paştile înseamnă iepuraşi, cadouri, daruri... Au pierdut noţiunea sacrului. Cum este astăzi cunoscut părintele Stăniloae? Foarte multă lume scoate cărţi şi vorbeşte despre tatăl meu. Toată lumea spune cum a fost, ce a făcut. Cartea aceea pe care am scris-o spre tata (n.r: „Lumina faptei din lumina cuvântului“) am scris-o mai întâi de toate pentru a mai restabili nişte adevăruri şi a contrazice unele enormităţi. De exemplu, s-a scris la un moment dat că tatăl meu ar fi fost extremist de dreapta. Tatăl meu nu a fost extremist de nici un fel şi a fost totdeauna de părere că preoţii trebuie să facă doar „politica lui Dumnezeu“. De aceea a şi pătimit foarte mult în viaţa şi cariera sa, pentru că el a zis că preoţii trebuie să defileze cu crucea şi nu cu pistolul. Prietenia cu mitropolitul Nicolae Bălan Care a fost relaţia părintelui Stăniloae cu mitropolitul Nicolae Bălan? Relaţia cu mitropolitul Nicolae Bălan a fost una foarte bună. Mitropolitul Bălan l-a adus la catedră, l-a sprijinit şi l-a încurajat. Erau foarte buni prieteni. Mitropolitul Bălan l-a apărat pe tatăl meu în acele vremuri grele chiar cu riscul de a fi dat el jos din scaunul mitropolitan, dar la un moment dat s-a pus în discuţie desfiinţarea Institutului. Există un document publicat, o scrisoare a mitropolitului Bălan, imediat după ce părintele Stăniloae a fost dat jos de la Rectorat de la Sibiu, în care mitropolitul a protestat violent atât împotriva imixtiunii politice în problemele Bisericii, cât şi împotriva felului în care consiliul profesoral s-a comportat atunci. Când tatăl meu a fost înlăturat de la catedră, s-a făcut un consiliu profesoral, iar tata a fost tratat ca un duşman al poporului, ca un element periculos. În 1944-1945, pentru aceste acuzaţii riscai puşcăria. Toţi intelectualii aşteptau în acea vreme să fie luaţi în orice clipă la puşcărie. A fost un val de teroare, iar dumneavoastră, cei tineri, ar trebui să cunoaşteţi prin ce a trecut România. În acele timpuri, fiecare nu ştia cum să se ascundă, cum să fugă, cum să scape. Şi nu prea puteai scăpa. Era ca şi cum fugi de o umbră pe o suprafaţă plată, unde nu ai unde să te ascunzi. Era o stare de disperare, pentru că din fiecare familie de intelectuali era cineva la puşcărie şi în fiecare dimineaţă spuneam ce bine că a trecut noaptea şi nu l-a arestat şi în fiecare seară spuneam ce bine că a trecut ziua şi nu l-a arestat. Dar în â58 a fost arestat împreună cu unii din „Rugul aprins“. Tatăl meu nu a făcut parte din „Rugul Aprins“, dar a fost solicitat să ţină câteva conferinţe. Mă miră lipsă de profesionalism şi onestitate a multor dintre cei care vorbesc despre tata. E bine, totuşi, că există şi cărţi care stabilesc adevăruri, scrise de oameni şi cu oameni care au trăit acele vremuri şi cunosc adevărul. Să ştiţi că cel mai bun lucru este să spui adevărul, pentru că adevărul este cel mai palpitant şi nici nu riscă să fie dezminţit după o vreme. „Era un creştin şi un ortodox din convingere“ Cum vedea părintele profesor Dumitru Stăniloae legătura dintre trăirea creştină şi cultura laică? Tata a fost foarte deschis la literatură. Citea foarte multă literatură laică, Dostoievski, Camus, Bernanos, atât cât se putea, pentru că nu existau foarte multe cărţi. Când venea cineva din Occident cu o carte, o treceam de la unii la alţii, pentru că era un triumf să mai ai o carte din Occident. În ceea ce priveşte muzica, era un mare iubitor de muzică, avea compozitorii lui preferaţi, mergeam împreună la concerte. Un teolog şi un om al credinţei nu trebuie să nege aspectele acestea, pentru că şi acestea sunt lăsate de Dumnezeu. Nu trebuie ca oamenii să aibă impresia că religia şi credinţa nu sunt legate şi de cultură. Toate fenomenele culturale trebuie selectate şi, în măsura posibilităţilor, apropiate de credinţa noastră. Aş vrea să mai subliniez rolul foarte mare al acestui ziar. Este nevoie de o astfel de publicaţie care să stabilească nişte jaloane şi ştiu că acest ziar este citit de foarte mulţi oameni, clerici sau mireni. Vă spun că am primit multe semnale de la persoane stabilite în toată Europa, care mi-au spus că-l citesc pe internet. Cum se raporta părintele Stăniloae la problema ecumenismului? Părintele Stăniloae nu a fost un fanatic al ecumenismului, dar, în nici un caz nu a fost un antiecumenist! El era un creştin şi un ortodox veritabil, dar a acceptat să poarte un dialog cu celelalte confesiuni. Într-o discuţie cordială cu cei de alte confesiuni se găsesc totuşi nişte puncte de apropiere. Trebuie să păstrăm nişte relaţii civilizate din care fiecare are ceva de câştigat. Dar din păcate fiecare ia din scrierile tatălui meu doar câte o frază şi, dacă lipsesc şi următoarele fraze care să explice, se poate înţelege altfel. Fiecare ia bucăţica ce-i convine, ca să recompună apoi ceva, chipurile, original.