Delicateţea sfinţeniei

Am mai scris şi în alte rânduri despre părinţii mei, despre viaţa lor exemplară, într-un duh cu adevărat creştinesc. În ziua de astăzi, când o brutalitate mascată de pretenţii de rafinament şi „intelectualism“ (nu ştiu cum să-i spun acestui stil snob şi golit de conţinut) încearcă tot mai mult să ne cufunde existenţa în nămolul dezumanizării, cred că e necesară mărturia că se poate şi altfel. Chiar cu riscul unei repetiţii. Şi despre un aspect al acestui „se poate şi altfel“ vreau să vorbesc.

Se mai petrece un fenomen curios, care poate avea consecinţe tragice şi anume înflorirea unei mentalităţi care n-are nimic comun cu duhul creştinismului: o „cuvioşie“ stridentă, formală, care uită că la baza credinţei noastre stau cele zece porunci. După părerea unora, nu e nevoie de un acord de fond cu învăţătura creştină. Câteva gesturi spectaculoase, cu mâinile ridicate cinematografic spre cer, repetate în prealabil în faţa oglinzii, câteva afirmaţii care subliniază propria sfinţenie, însoţite de înfăţişarea potrivită, ajung pentru a face să se uite că se trece peste onestitate, corectitudine, bunătate, îngăduinţa şi solicitudinea pentru ceilalţi. Asprimea e îndreptată asupra celorlalţi, nu asupra propriei persoane, căreia i se îngăduie orice. Astfel, se instaurează o falsă atitudine religioasă, de suprafaţă, o superficialitate comodă care scuteşte de efort şi responsabilitate. Pentru că a vorbi avântat şi lacrimogen nu cere efortul de a te strădui să trăieşti conform Scrierilor Sfinte. Am fost martora felului în care părinţii mei înţelegeau să fie creştini. Amândoi. A duhului filocalic, neabătut de la severitatea îndreptată asupra lor înşile, de la respectarea în fond a învăţăturii pe care tatăl meu a transmis-o atât de magistral în cărţile sale, severitate cu care s-a privit şi a aşteptat de la sine însuşi să valorifice darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu, să îndeplinească misiunea de dascăl, de teolog, de om de cultură, de preot. Severitate care implica corectitudine, înţelegere, indulgenţă, dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi. Pentru că a fi creştin înseamnă trăirea în comuniune, conştiinţa că suntem fii lui Dumnezeu şi, ca atare, fraţi, că, prin urmare, avem îndatoriri faţă de aceştia. Da, tatăl meu n-a dat numai dovadă de o gândire profundă, care îl situează printre cei mai mari gânditori creştini. Cuvintele sale nu sunt numai rezultatul unei adâncimi de spirit transpuse în scrieri care trasează definitiv linii directoare ale teologiei ortodoxe, ale concepţiei creştine în general, ci rezultatul unor convingeri esenţiale, pe care le-a tradus în viaţă, nefăcând niciodată rabat de la ele. Trăind totdeauna în spiritul celui mai adevărat creştinism şi, totodată, al unei mari delicateţi în comportarea faţă de ceilalţi. Pentru că delicateţea, blândeţea, gentileţea faţă de ceilalţi sunt trăsături esenţiale ale vieţii unui creştin. L-am ascultat odată vorbind despre acest subiect. Eram împreună la Atena şi a fost solicitat în acest sens. A vorbit pe nepregătite mai bine de o oră despre delicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegerea care devin transparenţă, imaterialitate. Despre Graţia divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, „lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent“. Lumina care-şi pune pecetea pe omenesc, efect al copleşirii materiei de către spirit, şi care transformă omenescul într-o categorie aparte, în care miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. Şi mereu revenea la cuvântul „delicateţe“, sentiment izvorât din dragostea şi înţelegerea pentru ceilalţi, din asumarea destinelor lor. Vorbea despre sfinţenie ca despre un punct culminant, un vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de „vălul smereniei“. Tata schiţase conturul omului luminii, aşa cum va sta la picioarele Tronului dumnezeiesc. În ochii multora am văzut atunci lacrimi. Însă, această delicateţe şi înţelegere nu a însemnat niciodată abdicarea de la principiile, de la coordonatele spaţiului său existenţial, de la convingerile pe care nu le-a expus numai în cărţi, ci le-a predicat prin cuvânt şi prin întreaga sa viaţă. Nu a tolerat nici la alţii abateri de la aceste convingeri. L-am văzut de câteva ori mustrând cu asprime şi amărăciune. A avut unităţi de măsură, deosebit de severe pentru cei chemaţi să fie un exemplu şi un focar de restaurare a virtuţilor biblice pentru slujitorii Bisericii. A cerut ca ei să rămână consecvent pe calea filocalică riguroasă, pe linia veritabilă a dreptei credinţe, departe de primejdia slavei deşarte, cu toată cohorta ei de devieri periculoase. A căuta spectaculosul şi senzaţiile ieftine, a părăsi o autentică smerenie, discreţie şi decenţă, proprii slujitorilor adevăraţi ai Bisericii, l-au contrariat profund şi n-a ezitat să-şi arate dezaprobarea. Această linearitate consecventă, această asprime luminată, hotărârea de a trăi într-o relaţie creatoare biunivocă atât cu Divinitatea, cât şi cu semenii, i-au îngăduit să păstreze o mare libertate interioară şi o profundă înţelegere pentru întreaga creaţie, să-şi ia convingerile în serios, pentru sine, pentru conştiinţa sa, nu pentru scenă şi laudele celorlalţi. Şi cred că admiraţia pe care i-o nutresc cei mai mulţi dintre urmaşii săi, obligă nu numai la cunoaşterea şi exegeza operei sale, dar şi la adoptarea unei atitudini concrete de viaţă, aşa cum a trăit-o şi a predicat-o el cu consecvenţă. ▲ „Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre“ Fragment din scrisoarea adresată părintelui Stăniloae de către Emil Cioran, la 22 iunie 1985: „Mult iubite părinte Stăniloae, scump prieten, Vă mulţumesc pentru scrisoare şi pentru frumosul articol despre dor… V-am spus la Paris, şi ţin să repet, că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În acelaşi timp, ce lecţie de profunzime pentru un neam nefericit şi uşurelnic. Din toate punctele de vedere, o astfel de operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai mult de o jumătate de veac. Cu tot respectul şi prietenia lui, Emil Cioran“ Monica Lovinescu despre părintele Stăniloae: „La prima sau a doua vizită a sa, ne-a surprins Părintele Stăniloae prin umorul său neaşteptat. Îl ştiam cucernic, savant, mânuitor de seamă al limbii literare şi arhaismelor ei, din imaginea pe care ne-o făcusem lipsea însă hazul. Poate că întâlnirea noastră n-ar fi fost şi un prilej de râs împreună dacă nu ne-ar fi povestit şi ce i s-a întâmplat după ce Virgil îi prezentase la radio Filocalia şi Dogmatica, neevitând nici admiraţia nici majusculele. Acum, când teologii ruşi nu se mai aflau în prim-planul Ortodoxiei, Virgil mergea până la a-l vedea pe părintele Stăniloae umplând acest gol…. Scena cea mai savuroasă se petrecuse în tramvai, unde un tânăr, auzindu-l numit de un preot care-l însoţea, s-a ridicat să-i dea locul. Neobişnuit cu asemenea politeţe, părintele a început prin a refuza stingherit. «Lăsaţi - i-a spus atunci tinerelul -, am auzit eu vorbindu-se de dumneavoastră, chiar aseară. Sunteţi cineva». La Patriarhie - şi mai spectacular. În aceeaşi zi. Acolo era lăsat să aştepte în neştire când spunea că e părintele Stăniloae, de parcă n-ar fi dat nici un nume… În ziua cu pricina a fost însă condus la Patriarh cu osanale, începând de la portar, în timp ce în juru-i răsunau ca un refren aceleaşi cuvinte: «Lăsaţi, c-am ascultat aseară. Sunteţi cineva!». Şi părintele conchidea, adresându-se lui Virgil: «Vedeţi? M-aţi făcut om!».“ Teologul şi scriitorul anglican dr. A. M. Allchin: „Toată viaţa acestei personalităţi (n.r. - părintele Dumitru Stăniloae) mari şi captivante este marcată de reconcilierea unor elemente aparent opuse. Pe de o parte, este un om de mare cultură, dotat cu o inteligenţă ascuţită, penetrantă, viguroasă; un om care pune problemele fundamentale în teologie şi în filosofie, care face dovada unei uimitoare cunoaşteri a dezvoltărilor celor mai recente în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Pe lângă aceasta, este un om al rugăciunii şi al cucerniciei, un martor fără pereche al tradiţiei de spiritualitate ortodoxă orientală, al tradiţiei filocalice pe care el a interpretat-o şi îmbogăţit-o, un om cald, simplu, prietenos şi devotat. Am văzut surpriza universitarilor occidentali atunci când, întâlnindu-l pe Părintele Dumitru pentru prima dată, constatau vivacitatea spiritului lui, cunoaşterea pătrunzătoare a filosofiei secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Am văzut bucuria şi dragostea vădită cu care acest preot căsătorit este primit în mănăstirile din ţara sa. În cele două lumi el este acasă. În amândouă el este mărturia unei împăcări a inimii cu intelectul, a entuziasmului cu luciditatea, ceea ce nu este prea obişnuit în acest al XX-lea secol… Este un om care redă încrederea în viaţă, care redă profunzime şi semnificaţie marilor cuvinte originare care se devalorizează atât de uşor: iubire, cunoaştere, bunătate, bucurie, timp, veşnicie, om şi Dumnezeu.“ Olivier Clément: „Dacă există un om care, în Ortodoxia contemporană a reluat pentru astăzi şi pentru mâine acest demers simultan de aprofundare şi de integrare, dacă există un om despre care să se poată spune că este, în acelaşi timp, un duhovnic, un teolog şi un profet, ei bine, acesta este părintele Dumitru Stăniloae… Opera sa uriaşă, forţa gândirii sale - el este cu adevărat cel mai mare teolog ortodox de azi - sunt de nedespărţit pentru noi de o prezenţă luminoasă, dătătoare de pace, de o infinită tandreţe, o tandreţe a întregii fiinţe.“ Ion Petrovici, filosof, membru al Academiei Române: „Scrierile sale (ale părintelui rector Stăniloae) îmi dau dreptul să-l revendic pentru filosofie, după cum el a vrut, la rându-i, să mă numere printre reprezentanţii filosofiei creştine.“