Dependenţa de jocuri, un cancer sufletesc

Într-o bună zi am dat peste o mărturie cutremurătoare pe un site. O tânără soţie şi proaspătă mămică descoperise că soţul ei se apucase de jocurile de noroc, deşi tot el îi povestise că patima aceasta o avusese înainte de căsătorie şi se lăsase de ea. Pe tăcute, nebănuit de soţia lui, bărbatul pierdea ore în şir pe computer, unde juca poker pe bani virtuali. Soţia lui îşi povestea durerea pe forumul respectiv şi cerea ajutorul.

Câţi oameni nu sunt cuprinşi oare în mrejele jocurilor de noroc? Cărţi, zaruri, table, jocuri mecanice, electronice, pariuri la curse de cai şi la meciuri de fotbal, iar de când Imperiul Internet s-a dezvoltat atât de mult, alte şi alte jocuri îşi întind tentaculele ademenitoare. La început, un mic "demo", apoi intră într-o lume care se prelinge paralel cu cea adevărată şi pare să nu se mai oprească. Marginile acestor lumi se întâlnesc dureros doar atunci când cei dragi sunt afectaţi de comportamentul celui dependent. Un astfel de om uită de trecerea timpului, evadează din sfera greutăţilor şi a necazurilor care îl înconjoară, găseşte satisfacţii pe loc în câştigarea jocului. Câştigul îi dă imboldul să mai joace o dată. Dacă a pierdut, crede că următorul joc e cel norocos. Când jocul este pe bani, şi de cele mai multe ori este, intervine dezastrul: familia are de suferit - că doar aruncarea salariului în vana norocului nu poate bucura pe cineva. Dar când miza este virtuală, ce e de pierdut? Nici nu consideră poate că e prea mare greşeală ceea ce face: la urma urmei, nu cheltuieşte banii, nu merge în anturaje dubioase, stă liniştit în faţa computerului, nu deranjează pe nimeni. Şi, totuşi, dependenţa există, un om înrobit nu mai are stăpânire pe mintea sa, nu mai poate decide decât în funcţie de ceea ce îi dictează nestăvilita insaţietate de joc. Ca orice dependenţă, vindecarea vine din proprie voinţă. Ajutorul psihologului este bun dacă ruşinea de a apela la el nu este prea mare. Iar rugăciunea şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să fie scăparea ultimă. Membrii familiei şi cei apropiaţi l-ar putea ajuta pe un astfel de om prin sinceritate, prin încredere, răbdare şi dragoste. O persoană dependentă de jocurile de noroc nu suferă numai de o singură patimă, ci de mai multe: înstrăinarea faţă de prieteni şi familie, deznădejdea, lipsa unui scop mai bun în viaţă, dorinţa de a obţine bani cu uşurinţă şi lăcomia. Până când realitatea nu îi redevine adevărata lume, împătimitul de jocuri va găsi mereu refugiu în universul nou-creat şi nu-l va percepe ca pe o concrescenţă cancerigenă pentru suflet, ci îi va fi mereu balonul frumos colorat cu care va călători spre nicăieri. Falsa impresie de libertate Părintele Daniel Ioan Matei, parohul Bisericii "Pogorârea Sfântului Duh" din Boboc-Gară, judeţul Buzău, explică în ce constă patima, păcatul: "Jocurile pe bani şi de noroc pot deveni obiectul unei pasiuni, al unei împătimiri copleşitoare, conducându-i pe dependenţi la ruină şi disperare. Adevărată "închinare la idoli", dependenţa faţă de joc se naşte mai ales atunci când intervin eventualele câştiguri, în orice caz necinstite, nerezultând din munca onestă şi din puterile proprii. Cel ce joacă mizează pe "noroc", pe "lucrarea" hazardului, pe o "judecată cerească", asemănându-se cu anticele închinări oraculare. În lumea activităţilor pentru petrecerea timpului liber, jocurile de noroc şi pe bani, ca slot machine, ruleta, tichetele de răzuit sau cursele de cai ocupă un loc cu totul special. Legătura particulară a banilor cu realitatea socială face ca asemenea jocuri să iasă din lumea lor obişnuită pentru că cei care se dedau acestora nu o mai fac din simpla plăcere de a visa şi de a se distra, ci în speranţa de a face avere: jocul nu mai este astfel o simplă activitate de timp liber, ci o iluzie periculoasă, o falsă soluţie la probleme financiare reale. Jocul devine mai mult decât o obişnuinţă, un adevărat stil de viaţă. Preocupările permanente şi problemele legate de bani pot conduce treptat la o intensificare a practicării jocurilor, care devin abuzive şi uneori chiar la minciuni. De aici, izolarea crescândă a jucătorului care poate duce o viaţă dublă, distrugând echilibrul dintre practicarea jocului şi menţinerea unei vieţi afective şi sociale şi favorizând apariţia cercului vicios al jocului compulsiv. Izolarea celui dependent de joc face ca influenţa celor din jur să nu aibă nici o putere, să nu-şi mai poată asuma paternitatea şi căsnicia". Într-o manieră pe deplin iluzorie, continuă părintele, jocul de noroc sau pe bani, dând impresia de eliberare şi de satisfacţie substanţială, de fapt conduce la dependenţă şi rutină, la desconsiderarea propriilor daruri şi capacităţi de muncă, de creaţie, dar şi la uitarea efectivă a aproapelui şi a nevoilor reale ale acestuia, în cazul din urmă sacrificându-se chiar şi familia. "În special, miza pe bani acordă iluziei jocului o realitate, care însă poate să însemne o ruină reală, cu efectele sale colaterale, deznădejdea (depresia) şi uneori sinuciderea", mai spune pr. Matei. Rană adâncă a sufletului Acelaşi preot recomandă şi felul în care se ajunge la vindecare: "Cercetată în psihologie ca adicţie şi preluată ca atare de psihoterapeut, pasiunea pentru jocurile de noroc, devenită oarbă, ajunsă patimă înrobitoare de suflet şi de viaţă, poate şi trebuie să fie privită şi ca o rană a adâncului sufletesc al omului, ca o ruptură în plus a legăturii omului cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu. Din perspectiva patologiei bolilor spirituale, duhovniceşti, patima jocului de noroc şi pe bani nu apare de la sine, izolată. Pe un fond sufletesc, indiferent, din punct de vedere spiritual, şi deci de o relativitate morală alarmantă, încercat de diferitele greutăţi materiale, inevitabile în viaţă, şi faţă în faţă cu izolarea cvasiprezentă astăzi în umbra unor relaţii interumane tot mai superficiale, creştinul pasiv duhovniceşte este expus oricând unor astfel de căderi. Întreaga comunitate eclesială poartă responsabilitatea alienării membrilor ei şi prin aceste ispite, iar păstorul turmei, preotul duhovnic, cu atât mai mult trebuie să-şi arate dragostea şi ajutorul pentru îndreptarea unora ca aceştia. Participarea la Sfânta Liturghie, în special, şi la celelalte slujbe, administrarea Tainei Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, şi poate chiar şi a Maslului, o rânduială înţeleaptă a canonului dat sub epitrahil, toate acestea se unesc cu credinţa şi voinţa hotărâtă a credinciosului alunecat în astfel de patimi. Deznădejdea înaintea rănirii sufleteşti trebuie vindecată cu dragostea şi încrederea arătată de comunitate, de Biserică, de iertarea şi primirea pe care ne-o face Însuşi Dumnezeu. Apoi, rând pe rând, lăcomia pentru câştig trebuie înlocuită de virtutea milosteniei, uşurătăţii jocului i se va opune munca din darul lui Dumnezeu pentru familie şi pentru aproapele. Toate trebuie încununate cu adevărata împlinire şi mulţumire cu care întâmpină un creştin întărit sufleteşte viaţa cu toate ale sale, bune şi rele".