Depolitizarea politicii

În Săptămâna Mare căutăm mai mult ca oricând să ne centrăm existenţa personală în jurul Patimilor şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi să ne redescoperim vocaţia naturală, aceea de cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor. Recurgem la autoreflecţie şi ne întrebăm în ce măsură subiectivitatea noastră personală este pătrunsă de Lumina Învierii.

Dacă am aplica aceeaşi interogaţie şi societăţii, printre multele aspecte negative descoperite am identifica şi dependenţa de tehnologie. Din China până în SUA, oamenii îşi doresc ultimul tip de iPad. Urmărim cu sufletul la gură lansarea ultimelor modele de automobile, deşi de cele mai multe ori nu ni le putem permite. Nici nu ajungem să stăpânim bine funcţiile telefonului mobil pe care-l posedăm, că ne dorim un model mai avansat. Suntem prinşi în mrejele tehnologiei şi ne conducem viaţa după traseul novator al acesteia. Lumea pare să-şi fi găsit sinele exclusiv în direcţia consumului de tehnologie. Face politica excepţie? Modernitatea disciplinatoare Modernitatea l-a ajutat pe om să-şi descopere sinele şi să devină dintr-un simplu supus al regelui un individ care are capacitatea de a se autocunoaşte şi autoconduce. În noul spaţiu al suveranităţii, democraţia republicană, în care guvernarea nu mai este de drept divin, ci populistă (de către, prin şi pentru popor), a apărut limbajul drepturilor umane menit să scoată individul de sub puterea misticismului religios şi a absolutismului politic. Eliberat şi înarmat cu drepturi, omul a devenit prin intermediul liberalismului din supus cetăţean. Dar, deşi liberalismul, ca expresie politică a modernităţii, eliberează individul de arbitrariul guvernării, în acelaşi timp elimină aranjamentele plurale şi spaţiile autonome care stăteau între puterea politică şi individ. Natura umană era invitată să se conformeze unei singure forme de subiectivitate, aceea a cetăţeanului burghez sau ceea ce am putea numi astăzi "clasa de mijloc". Astfel, individul trebuie să devină un cetăţean bun, parte a unei ordini morale şi raţionale în care, dacă nu intri, eşti marginalizat prin diferite proceduri (închisoare, amendă, decăderea din drepturi etc.). Max Stirner, un poststructuralist înainte de vreme, remarca deja la jumătatea secolului al XIX-lea această putere normalizatoare şi disciplinatoare a liberalismului. Filosoful german consideră că modernitatea L-a înlocuit pe Dumnezeu cu omul şi că liberalismul a devenit o nouă formă de convingere religioasă sub forma "unui creştinism reinventat în termenii Iluminismului" (The Ego and Its Own, 1844). Pentru ca noua societate să fie bine ordonată şi raţionalizată, sunt prioritizate drepturile neutre în faţa concepţiilor subiective despre bine, frumos sau adevăr. Împărtăşim aceeaşi cetăţenie nu în funcţie de credinţa noastră sau muzica pe care o ascultăm, ci în funcţie de ceea ce ne uneşte formal. Prin urmare, cetăţenia politică nu surprinde întreaga identitate umană, ci chiar produce o dezumanizare a individului şi a societăţilor (Carl Schmitt). Liberalismul devine o tehnologie disciplinatoare din moment ce mediază între normele care definesc persoana umană ca individ şi subiectivitatea sa personală. Deşi suntem convinşi că drepturile au fost inventate ca să elibereze individul de sub puterea statului, în acelaşi timp trebuie să fim conştienţi că, fiind administrate de stat, ele leagă şi mai mult individul de stat. Cel mai recent şi clar exemplu este cel din Franţa, unde, începând cu 11 aprilie 2011, femeile musulmane nu mai au voie să poarte vălul care le acoperă întreaga faţă în virtutea dreptului tuturor cetăţenilor de a nu le fi agresată conştiinţa religioasă. În cuvintele lui Michel Foucault, liberalismul s-a constituit deci ca "o tehnologie a guvernării". Sfârşitul politicii Tehnologizarea vieţii sociale este extrem de vizibilă şi în câmpurile puterii. Trăim într-o epocă postideologică, din moment ce cu greu mai distingem opoziţii altădată celebre: stânga versus dreapta, republică versus monarhie, stat federal versus unitar etc. În locul conflictelor ideologice sau doctrinare din trecut, mai toţi actorii politici împărtăşesc aceleaşi "politici raţionale", lupta împotriva corupţiei şi a terorismului, eficientizarea banului şi politicilor publice etc. La cea mai mică fluctuaţie a neîncrederii în guverne, apare ca un dat natural ideea înregimentării tehnocraţilor văzuţi ca salvatori ai patriei datorită ştiinţei de care dispun. La rigoare democratică însă, cel mai bun economist din lume va fi tot timpul un ministru al finanţelor mai prost decât un economist mediocru, dar validat politic de Parlamentul care a produs Guvernul. Ne întrebăm mai apoi cum să eficientizăm acele adunări parlamentare de oameni leneşi, corupţi şi codaşi în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor. Limbajul economic (de exemplu: eficienţă, profit etc.) a pătruns aşadar chiar şi în inima politică a democraţiei care este Parlamentul, o instituţie prin definiţie ineficientă din moment ce se ocupă cu un proces greoi care este dezbaterea. În ceea ce priveşte Executivul nu mai vorbim de guvernare (government), ci de "buna guvernanţă" (good governance). Şi cum ar mai putea fi supusă reflecţiei dacă se numeşte deja "bună" şi se predă în universităţile din toată lumea ca atare? Suntem aşadar într-o etapă a guvernanţei fără guvernământ (governance without government), marja de decizie politică a guvernelor se limitează la tabloul desenat de ştiinţa extrem de tehnicistă a Băncii Mondiale, FMI, corporaţiilor şi organizaţiilor internaţionale, ceea ce ne arată că bietele guverne deja nu mai fac ce vor, ci doar ce pot. În fapt, guvernele tind să se subţieze şi să se împartă într-o varietate de instituţii şi practici informale din cauza unei sensibilităţi neoliberale care glorifică statul minimalist cu o economie deregulată şi care urmăreşte profitul în orice situaţie. Însăşi politica a fost cucerită atât la nivel discursiv, cât şi la nivel practic de raţionalitatea economică. Limbajul politicii Încercând să găsească sfera dominantă a fiecărui secol, Carl Schmitt arăta că secolul al XVI-lea a fost dominat de teologie, cel de-al XVII-lea de metafizică, iar secolul al XVIII-lea a fost unul umanist. Mai departe, sfera centrală a secolului al XIX-lea a fost cea economică, iar secolul al XX-lea a fost dominat de "o credinţă religioasă în tehnologie". Nu ştim cum va arăta politica secolului nostru, dar deocamdată pare cu un picior în cel de-al XIX-lea şi cu celălalt în cel de-al XX-lea, deşi frământările în direcţia repolitizării politicii au început în ţări ca Marea Britanie. Acolo se încearcă printr-un referendum înlocuirea sistemului electoral majoritar (first-past-the-post) cu cel al votului alternativ (instant-runoff voting), în care cetăţenii ierarhizează candidaţii în funcţie de preferinţe, ceea ce în mare ar însemna un plus de reprezentativitate politică în Parlamentul de la Westminster. Cu toate acestea, limbajul politicii a încetat să mai fie politic pentru că ne aflăm într-o ordine postpolitică, un fel de pace ideologică. La limită putem specula că însăşi această linişte nonideologică este în sine o ideologie din moment ce, nemaiavând tensiune între individ şi comunitate, considerăm că am găsit reţetele ştiinţifice care ne oferă libertate. Dar oare nu tocmai această pace este antiteza libertăţii? Dacă în secolul al XIX-lea oamenii stăteau ore întregi la coadă ca să voteze, iar sindicatele interziceau membrilor lor să meargă la biserică, punându-i ferm în situaţia de a alege pentru totdeauna, astăzi graniţele dintre comunităţi sunt atât de şubrede, încât suntem la un click distanţă de a ne alătura sau de a părăsi orice partid politic, club sportiv, ţară de reşedinţă, comunitate online, Biserică sau chiar familie. Intrarea şi ieşirea dintr-o comunitate sunt la ofertă pe o piaţă politică din ce în ce mai depolitizată. În această situaţie, discursul politicii trebuie sanitarizat şi redat politicului, care nu se ocupă de adevăr, frumos sau eficienţă, ci mai degrabă de felul în care este structurată autoritatea în societate prin confruntarea diverselor viziuni asupra binelui comun.