Depresia, boala sufletească a omului contemporan

În ultimele zile, apariţii şi intervenţii variate la televiziuni şi în presa scrisă dau, parcă, a se înţelege că a intrat recent "în trend", dacă nu să reuşeşti, măcar să încerci să te sinucizi sau să te gândeşti să o faci şi apoi să afişezi cu bravadă aceasta, de parcă ar fi o culme, nu un abis, o victorie, nu un eşec, o mândrie, şi nu o ruşine, dovadă de curaj şi tărie, nu de laşitate şi înfrângere.

Unul dintre adevărurile incontestabile în legătură cu lumea şi cu omul contemporan îl constituie faptul că atât unul, cât şi celălalt se află într-o permanentă tulburare şi frământare, într-un zbucium şi o nelinişte mereu crescândă. Alterarea relaţiilor tradiţionale de viaţă, inversarea ierarhiei valorilor morale cu cele materiale, neîmpliniri de tot felul, eşecuri generalizate agită şi frământă sufletul omului, asemenea unor valuri primejdioase, înalte şi înspăimântătoare, care mişcă marea. Probleme mari şi grele au existat dintotdeauna, în fiecare etapă a istoriei omenirii şi, deşi mijloacele de luptă împotriva lor nu erau atât de numeroase şi de elaborate, omul din vechime reuşea să le depăşească, ancorat în valorile sale tradiţionale, între care locurile de cinste le ocupau religiozitatea, credinţa, rugăciunea şi nădejdea statornică în ajutorul din partea lui Dumnezeu. Omul de astăzi a cucerit spaţiul străin şi extern sieşi, dar şi-a restrâns spaţiul lăuntric, interioritatea sa. De aici şi tragedia pe care o trăieşte, astăzi, sub forma deznădejdii şi a disperării, într-o mulţime supraabundentă de lucruri materiale; a lipsei de comuniune, într-o societate a rapidei comunicări; a alienării spirituale, a eşecului existenţial. Au devenit de notorietate acele cazuri în care persoane cu o stare materială foarte ridicată şi cu un statut social foarte înalt, care se bucurau de aprecierea formală a societăţii în care trăiau, în momentele lor de sinceră confesiune, au mărturisit faptul că, în realitate, nu se bucurau de nimic cu adevărat, pentru că familia, copiii, prietenii, bucuria sufletească îi ocoleau. Şi nu puţine, ba, dimpotrivă, tot mai numeroase par a deveni situaţiile în care astfel de persoane, aflându-se pe marginea prăpastiei nimicului existenţial, trăind o acută stare de neîmplinire, izolare şi singurătate, de neînţelegere şi neajutorare, au recurs la gesturi extreme, suprimându-şi brutal viaţa. Ce este depresia Nu face subiectul analizei noastre critica din perspectiva ortodoxă a iraţionalităţii gestului lor, cât mai ales pătrunderea în mecanismele psihologice ale deciziei luate, în coardele ultime şi cele mai sensibile ale sufletului uman. Psihologia şi psihiatria etichetează cel mai frecvent aceste soluţii extreme ca fiind forme ale depresiei latente sau manifeste, exprimate sau ascunse, conştientizate sau ignorate şi o face în deplină cunoştinţă de cauză. Se apreciază, astfel, că mai bine de trei sferturi dintre tentativele suicidare, săvârşite fie pentru a avertiza şi ameninţa asupra unor disfuncţionalităţi din viaţa personală, fie finalizate cu succes sau aşa-zisa "reuşită" în actul sinucigaş, sunt întâlnite la persoanele suferind de depresie, un cuvânt ce revine tot mai des în limbajul şi experienţa omului modern. Dicţionarul Larousse de psihanaliză defineşte depresia a fi "modificarea profundă a dispoziţiei, în sensul tristeţii şi al suferinţei morale, corelativă cu o dezinvestire a întregii activităţi", în timp ce din Dicţionarul de psihiatrie şi psihopatologie clinică aflăm că aceasta este "o maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziţiei, în sensul tristeţii, al suferinţei morale şi încetinirii psihomotorii". Acest trist tablou clinic este completat de prezentări care definesc această suferinţă psihosomatică a fi "o stare morbidă, caracterizată prin inerţie psihomotorie, fatigabilitate, anxietate pasivă, pesimism, anorexie şi blocare a libidoului" potrivit Dicţionarului de cerebrologie (creier şi psihic), Leonard Gavriliuţ. Mai mult decât toate aceste semne sau simptome, însăşi denumirea ei o caracterizează deplin: în limba română, termenul de "depresie" vine din latinescul "depressio,-onis", care înseamnă "apăsare", "coborâre", "cufundare", surprinzând deplin starea negativă pe care o trăieşte sufletul căzut pradă ei. În România, cei mai mulţi tineri depresivi din toate statele UE Statisticile ultimilor ani ne înspăimântă. Depresia, considerată a sta de cele mai multe ori la baza nefericirii lumii, creşte într-un ritm alarmant. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră că, în prezent, această suferinţă tinde a se situa pe locul al doilea în lume ca incidenţă, imediat după bolile cardiovasculare şi devansând detaşat cancerul şi că, în următorii ani, are toate "şansele" să devină prima boală în lume. Poate pentru aceste considerente a primit apelativul trist de "regină a afecţiunilor psihice", "boala secolului al XXI-lea", după un tulburat secol XX - supranumit şi el al "vitezei" şi al "stresului". În sprijinul acestor afirmaţii aducem doar câteva date ştiinţifice: comparativ cu anul 1945, un an în care o mare parte a lumii este dărâmată şi distrusă, rata creşterii depresiei, în prezent, este de 200-700%, în funcţie de zonă geografică, stare materială şi mai ales spirituală. Anual, ritmul de lărgire al ei este de 8-10% (cf. dr. Mircea Revencu, Conceptul clinic şi aspectul terapeutic al depresiilor, în "Analele ştiinţifice consacrate zilelor USMF "Nicolae Testemiţanu""). Dacă la începutul secolului al XX-lea, "tulburarea depresivă se întâlnea la 0,2% din populaţie, la mijlocul anilor â50, acest indice a crescut până la 4,3%, iar în anii â60, până la 11,2-14%, pentru ca în anii â90, să atingă cifra de 15-20%. La începutul secolului al XXI-lea, proporţia se estimează a fi între 40 şi 50%". Cu referire la situaţia din România, este îngrijorătoare creşterea permanentă a incidenţei ei, din cauze multiple şi tot mai numeroase şi variate, precum şi faptul că la noi, statistic, sunt cei mai mulţi tineri depresivi din toate statele membre ale UE. Or, tinereţea trebuie să fie o vârstă a optimismului debordant, a bucuriei şi încrederii în viitor. Lupta împotriva duhului întristării Deşi se vorbeşte tot mai apăsat despre o "întinerire" a depresiei, în sensul că ea este întâlnită la vârste tot mai fragede, nu este o boală a societăţii contemporane, ci mai ales a ei, deşi cunoscută din vechime. Împotriva ei au luptat şi Părinţii duhovniceşti ai credinţei ortodoxe, demascând-o şi descoperind mijloacele de luptă împotriva acesteia. Considerând că există şi o "tristeţe mântuitoare", care are sensul de supărare pentru păcatele săvârşite, prin care Îl întristăm şi ne îndepărtăm de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi descriu şi o "tristeţe rea", "păcătoasă" şi osânditoare, care conduce spre chinurile iadului. Pe aceasta din urmă, ei au socotit-o o "boală a sufletului", o suferinţă şi o neputinţă dintre cele mai grele şi apăsătoare. Spre exemplificare, vom cita descrierea făcută acesteia de Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V), pentru a distinge profunda percepţie şi analiză a ei, în spiritualitatea ortodoxă: "A cincea luptă (cu cele opt patimi generale - n.n.) o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii (...). Căci, precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci, învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit, îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare, şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală" (Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii). Chiar dacă limbajul pare oarecum arhaic, recunoaştem la Sfântul Părinte, cu uşurinţă, tabloul clinic, trupesc şi sufletesc al acestei boli. Simptomele depresiei Pe lângă o cauzalitate largă şi tot mai bine cunoscută (cauze ereditare, biologice, psihologice, de mediu, stresul, bolile), se vorbeşte tot mai des în literatura de specialitate de aşa-zisa depresie existenţială, noologică sau noogenă, întâlnită atunci când o persoană care are, aparent, toate motivele să fie fericită experiază o grea şi apăsătoare stare de vid existenţial, de eşec sufletesc, o stare profundă de depresie. Aceasta se adaugă unor forme recente şi stranii ale acestei boli, precum depresia de "succes" sau "de promovare", de "week-end" şi de "holiday" sau chiar mai noii depresii de "non-shopping", produsă de actuala criză economică mondială. În mod practic, stările depresive se recunosc prin ceea ce lucrările de psihiatrie numesc "triada negativă", adică trei simptome generale sau tipice: 1) evaluare autodepreciativă asupra propriei persoane, prin care cel ce suferă de depresie se socoteşte un inadaptat şi inutil, un înfrânt, lipsit de valoare şi şanse; 2) viziunea pesimistă asupra lumii, considerată ostilă şi plină de piedici şi primejdii; 3) perspectiva lipsită de speranţă şi încredere asupra viitorului, anticipat în culori întunecoase şi sumbre. La acestea se adaugă mai multe simptome asociate sau adiţionale, semn al gravităţii afecţiunii: anxietate, manifestată somatic prin: senzaţie de greutate în membre, spate sau cap, dureri musculare; disfuncţiuni gastrointestinale şi cardiovasculare: palpitaţii, cefalee; la nivel respirator: hiperventilaţie, oftaturi, suspine; transpiraţii, ameţeli, vedere înceţoşată, ţiuit în urechi; ipohondrie; oboseală, lipsă de energie; tulburări de somn: insomnie şi foarte rar hipersomnie; lipsă de vise sau prezenţa coşmarurilor; pierderea încrederii în sine, sentimentul nonvalorii, senzaţia de a fi dezamăgit pe cei din jur, teama de pedeapsă; anorexie sau bulimie; tulburări de dinamică sexuală; sentimente de vinovăţie, neajutorare, inutilitate; teamă, frică, panică, nerăbdare; afecţiuni fizice care nu răspund la tratamentele convenţionale; dependenţa de anumite substanţe: alcool, ţigări, droguri; neputinţa de a duce planurile la bun sfârşit; idei morbide, fixe, idei suicidare (60% din situaţii), iar în 15% din cazuri - tentative de suicid. Iată, deci, sub cât de numeroase forme se poate ascunde această vicleană maladie. Ea constituie cauza cea mai frecventă a vizitei la medicul de familie sau generalist, în asistenţa primară, mascându-se şi camuflându-se sub forma acestor simptome. Poate nu este exagerat să socotim că adeseori tristeţea se ascunde în spatele celui mai larg zâmbet bonom şi în dosul unei jovialităţi molipsitoare. Se consideră că dacă simptomele ce alcătuiesc "triada negativă" persistă mai mult de două-trei săptămâni, se impune imperios solicitarea ajutorului de specialitate. Căutarea valorii duhovniceşti a experienţelor de viaţă Alături de tratamentul medical amănunţit şi mai ales în stările de depresie existenţială, adică atunci când nefericirea este cauzată nu atât de unele condiţii obiective, cât mai ales de o viziune proastă asupra vieţii şi a realităţii, "ştiinţa" Sfinţilor Părinţi contribuie la uşurarea suferinţei depresive prin mijloace specifice. Dacă tot mai fragila fiinţă umană ar privi mai adânc şi sincer în sufletul său, căutând în toate experienţele de viaţă - fericite sau negative - valoarea lor duhovnicească, dacă şi-ar împărtăşi cât mai fidel stările şi trăirile sale celor ce ar putea-o ajuta - familie, prieteni, preoţi, medici -, dacă ar călca mai des pragul bisericii, cerând, prin rugăciune stăruitoare, mila şi ajutorul lui Dumnezeu, răspunsul nu va întârzia la infinit să apară, spre alinare trupească, spre mângâiere sufletească şi spre mântuire. În caz contrar, în faţa sufletului se vor căsca neantul suferinţei şi prăpastia disperării. "Ştiinţa" Sfinţilor Părinţi Dintre cele mai importante soluţii oferite, menţionăm: conştientizarea efectelor nefaste ale tristeţii asupra sufletului şi solicitarea ajutorului de la cei din jur: familie, prieteni, apropiaţi, colegi, preoţi, medici; descoperirea şi trăirea frumuseţilor vieţii, ca dar divin şi timp al pregătirii mântuirii sau fericirii veşnice; "filosofia vieţii" şi a "bolii", adică a înţelege modul în care eşecurile, suferinţa, necazul, boala sau încercările, "crucea vieţii omeneşti", pot deveni izvoare de răbdare şi bucurie duhovnicească; credinţa statornică în ajutorul lui Dumnezeu şi în purtarea Sa de grijă faţă de lume şi faţă de fiecare dintre noi; destăinuirea tuturor stărilor şi frământărilor sufleteşti unor persoane apropiate şi confidente şi, în mod deosebit, unui duhovnic iscusit, capabil să ne redea încrederea în noi înşine şi speranţa în viaţă; rugăciunea stăruitoare pentru dobândirea milei şi a mângâierii din partea Părintelui Ceresc şi participarea la slujbele Bisericii, adevărată mângâiere pentru suflet; lecturile duhovniceşti, din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, dătătoare de nădejde şi alinare; convorbiri duhovniceşti, ziditoare şi folositoare, cu alţi creştini, cu preoţi şi cu monahi, îmbunătăţiţi spiritual, care să ne ajute şi să ne îndrume în redobândirea armoniei lăuntrice şi a păcii sufleteşti. Aceste "remedii" spirituale nu substituie tratamentul medicamentos (atunci când acesta se impune), ci îşi dau concursul la vindecarea integrală şi deplină a fiinţei umane: trup şi suflet. " Omul de astăzi a cucerit spaţiul străin şi extern sieşi, dar şi-a restrâns spaţiul lăuntric, interioritatea sa. De aici şi tragedia pe care o trăieşte, astăzi, sub forma deznădejdii şi a disperării, într-o mulţime supraabundentă de lucruri materiale; a lipsei de comuniune, într-o societate a rapidei comunicări; a alienării spirituale, a eşecului existenţial." " Alături de tratamentul medical amănunţit şi mai ales în stările de depresie existenţială, adică atunci când nefericirea este cauzată nu atât de unele condiţii obiective, cât mai ales de o viziune proastă asupra vieţii şi a realităţii, "ştiinţa" Sfinţilor Părinţi contribuie la uşurarea suferinţei depresive prin mijloace specifice."