Descinderea pe marea vieţii cu Hristos

Petru coboară din corabia „învăluită de valuri” şi cu „vântul împotrivă” (Matei 14, 24) pentru a merge la Iisus pe apă. El face aceasta pentru a-L întâlni pe El prin imitarea Lui. Este o dorinţă, un dor, expresie a dragostei aflate sub semnul relaţiei dintre ucenic şi maestru sau dintre fiu şi tată în cele din urmă, căci legătura dintre Mântuitorul şi apostoli se încadrează într-o relaţie de paternitate şi filialitate duhovnicească ce conduce în cele din urmă la Dumnezeu Tatăl. Iar (re)întâlnirea cu El, cu părintele, echivalează cu întâlnirea centrului, finalul oricărei iniţieri, adică întâlnirea cu sine însuşi, cu adevăratul sine. E ceea ce se întâmplă prin căutarea în labirint, trecând prin toate punctele extreme care-l alcătuiesc, în cazul acesta mediul acvatic traversat prin transgresarea legilor gravitaţiei, pentru a ajunge în centru, adică la sine şi limitele proprii prin Celălalt. 

Este exact ceea ce experiază Petru, condiţie a dobândirii acelei auctoritas şi a respectului oricărui lider, obligat să aibă în primul rând experiență pentru a putea conduce cu succes, nu doar omenește, ci și duhovnicește, iar această experienţă nu putea fi câștigată altfel decât prin trecerea prin toate stările şi dimensiunile existenţei, inclusiv cele ultime şi „de dincolo”, înfruntând teama şi fricile proprii, pentru a deveni cu adevărat el însuşi pater Petrus, o altă faţă a evlaviei sale, pius Petrus, a credincioşiei şi fidelităţii sale faţă de soarta şi menirea sa, aceea de a-I urma și sluji până întru sfârşit lui Hristos.

Calitatea de apostol, ucenic sau sfânt este dobândită de cineva care nu se consideră de la început astfel, ci care trece prin anumite probe sau încercări, pe care reuşeşte să le depăşească cu sentimentul riscului şi al posibilităţii pierderii proprii definitive, iar acest lucru nu poate fi făcut de cineva supus spaimelor nestăpânite sau de cineva care nu iese din starea de victimizare proprie. Duhovnicia, ca şi istoria, e făcută de omul acţiunii, iar nu de cineva care se plânge inert sau se consideră de la început erou, fără a se expune obstacolelor reale. Iniţial, deşi îndrăzneţ şi leal, oricine se poate dovedi, la fel ca Petru, oscilant şi confuz, dar răstimpul petrecut cu ­Dumnezeu-Omul Hristos este unul al formării şi consolidării lăuntrice a ucenicilor, aşa cum ne relatează Scriptura. În plină călătorie şi până întru sfârşit, când se leapădă, poate fi sesizată o anumită oboseală morală a lui Petru, o derută în calea tuturor vânturilor acestei vieţi, dar nu va rămâne la această stare tocmai prin funcţia catarctică a iniţierii dobândite odată cu pogorârea nu doar în apă, ci și în infernul propriilor limitări pe marea acestei vieţi. Şi, astfel, pogorârea devine un adevărat imperiu al împlinirii duhovniceşti, căci Petru iese din valuri luat de mână de Iisus după ce a făcut experiența suspendării legilor naturii mergând pe apă şi structurat ca prototip al virtuţii de a renunţa la tot ce-i poate stingheri misiunea, înzestrat cu îndrăzneală şi fermitate. Tocmai dorinţa de a se remarca prin propriile puteri îl livrează pe Petru limitelor umane proprii, care-i revelează în cele din urmă cu adevărat importanţa intervenţiei şi călăuzirii divine şi puterea lui Dumnezeu.