Despre iluzia demonstrabilului: cum să nu citim Scriptura azi

Una din marile tragedii ale epocii moderne a fost transformarea istoriei și a teologiei din povești sau narațiuni identitare în discipline de tip Wissenschaft (știință sistematică, demonstrabilă). În secolele al 18-lea și al 19-lea, sub influența iluminismului și a pozitivismului, în universitățile europene istoria a ajuns să fie privită drept o știință empirică, demonstrabilă pe baza unor dovezi care pot fi verificate obiectiv. Până la acel moment, în mod universal, istoria era înțeleasă drept povestea unei comunități de la începuturile ei până la momentul relatării. Această poveste includea anumite detalii istorice și le excludea pe altele tocmai pentru a păstra consecvența mesajului. O astfel de istorie nu avea pretenția exhaustivității sau a obiectivității.

Devenită, în epoca modernă, o „știință a dovezilor“, istoria a încetat să mai fie o poveste, iar istoricii au început să caute faptele brute, acele evenimente care pot fi verificate obiectiv. Așa a apărut pretenția obiectivității, adică ideea unei perspective impersonale asupra trecutului prin care faptele pot fi confirmate sau infirmate cu exactitate, nelăsând loc de interpretare. Ignorând faptul că încă din Antichitatea greacă s-a afirmat că istoria este o chestiune care ține de opinie (doxa), nu de cunoaștere demonstrabilă (episteme), pretenția de obiectivitate a istoriei s-a dovedit a fi un mit. Nu există fapte în stare pură, fără un cadru de interpretare. Oricine relatează sau interpretează un eveniment istoric o face prin filtrul propriei perspective, oricât de obiectiv și-ar dori să fie. După cum afirmă filosoful american Thomas Nagel, nu există o „vedere de nicăieri“.

Acest mod de a vedea istoria s-a extins asupra Bibliei, luând astfel naștere domeniul arheologiei biblice. Foarte repede, miraculosul din Scriptură a primit explicații de tip naturalist, abandonate și ele ulterior în favoarea discreditării a tot ceea ce pare „supranatural“. Așadar, aceleași principii folosite în studiul critic al istoriei au fost aplicate Bibliei, ajungându-se la concluzia că părțile reale ale Scripturii sunt doar cele demonstrabile pe baza unor dovezi empirice.

Așa a luat naștere, în mediul creștin, liberalismul teologic, care acceptă criteriile științei moderne pe care încearcă să o armonizeze cu narațiunea biblică sau, simplu spus, cu credința. Cercetătorii liberali au decis că dacă un eveniment biblic nu poate fi dovedit prin metodele științei empirice (arheologie, legile fizicii, dovezi extra-biblice), acel eveniment nu este „adevărat“. Așa a început demitologizarea Scripturii, fiind păstrată morala și eliminate minunile, considerate a fi înflorituri literare.

La polul opus s-a situat mișcarea fundamentalistă pe care, în termeni moderni, o putem numi conservatorism rigid. Apărut la începutul secolului trecut ca reacție defensivă la liberalism, fundamentalismul nu a respins metoda științifică modernă de interpretare a textului biblic, ci a încercat să o folosească pentru a demonstra contrariul. Cei care aplică o astfel de interpretare literală Scripturii caută să explice, prin intermediul științei, „mecanica“ minunilor și adevărul poveștii biblice. Deși concluziile lor sunt opuse, cele două curente pleacă de la aceeași premisă: Biblia este un „manual“ de știință sau de istorie, iar adevărul ei este demonstrabil sau infirmabil pe baza metodelor științifice moderne.

Din păcate, în încercarea de a răspunde ateismului, mulți creștini, inclusiv ortodocși, cad în capcana literalismului plat și încearcă să demonstreze, pe baza științei actuale, lucruri precum crearea lumii în șase zile de 24 de ore, universalitatea potopului lui Noe sau vârsta geologică propusă de teoria Pământului tânăr. Nu trebuie să căutăm să demonstrăm adevărul Scripturii pe baza unor principii științifice descoperite „alaltăieri“. Trebuie, în schimb, să observăm felul în care textul biblic a fost receptat și înțeles de audiența inițială, de primii israeliți, iudei și creștini, pentru care creația, potopul, uriașii sau exodul nu erau concepte de dezbătut, ci realități care nu necesitau vreo explicație. Înțelese cum trebuie, cuvintele Scripturii s-au dovedit a fi adevărate pentru nenumărate generații, cu mii de ani înainte ca ele să fie supuse, inutil, rigorilor empirice de astăzi.