Despre lucrarea Sfântului Duh în Biserică
În peisajul editorial românesc începe să-și facă din ce în ce mai vizibilă prezența Editura Spandugino, nu doar prin eleganța cărților tipărite, ci mai ales prin autorii și titlurile pe care le propune. De o vreme încoace sunt foarte atent la colecția „Interior intimo meo”, coordonată de doamna Miruna Tătaru-Cazaban, colecție ce-și propune „reperele unui parcurs lăuntric către viața spirituală autentică”, a cărei cunoaștere are loc în lumina necreată a credinței, ar spune părintele Scrima.
Nu pot să nu remarc câteva titluri ale colecției: Philippe Lefebvre: „Afirmații intempestive ale Bibliei despre familie”, Olivier Clement: „Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe”, Gustave Thibon: „Setea de absolut. Convorbiri cu Christian Chabanis”, Gianfranco Ravasi: „Biografia lui Iisus. După Evanghelii”, iar lista ar putea continua.
Cartea Nataliei Manoilescu-Dinu, „Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă”, se înscrie în aceeași colecție, încercând să scoată la lumină lucrarea Sfântului Duh în lume, Cel care imprimă și susține mișcarea cosmosului cu ajutorul energiilor divine necreate.
Părintele Stăniloae vedea raționalitatea creației ca mijloc prin care Dumnezeu ne conduce către El în vederea dezvoltării noastre biologice și spirituale. Tocmai datorită raționalității ei, lumea este lumină inepuizabilă, conform cuvântului românesc „lume”, care vine din latinescul lumină. Lumea se luminează în relația ei ontologică cu Dumnezeu, Care este sensul ei suprem. (T.D.O., vol 1, București, 1978, p. 348).
Doamna Manoilescu-Dinu are meritul de a fi sintetizat într-o formă cursivă și accesibilă o temă pretențioasă nu doar în arealul teologic, ci și în contemporaneitatea noastră impregnată de hulă împotriva Duhului Sfânt, mai ales prin respingerea permanentă a Cuvântului lui Dumnezeu din lume.
Despre autoare găsim referințe importante în articolul lui Marius Nedelcu din „Ziarul Lumina” (7 martie 2011), în care ni se prezintă personalitatea ei remarcabilă atât pe linie ereditară, descendentă a unor familii boierești din Muntenia și Moldova, cu tatăl Mihai Manoilescu, ministru de externe în timpul regelui Carol al II-lea, cât și prin cunoștințele ei enciclopedice, absolventă a facultăților de Teologie și Filosofie din București, colegă cu Gala Galaction și Teodor M. Popescu.
Poate ar fi nimerit de amintit în acest context, dincolo de studiile erudite pe care le-a publicat, inclusiv cel adus în discuție, doamna Manoilescu-Dinu ne-a lăsat o lucrare monumentală: „Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii”, publicată post-mortem, un dialog între teologia biblică și cea dogmatică din perspectiva credinței creștine.
Ca fiică duhovnicească a părintelui Stăniloae, doamna Manoilescu-Dinu s-a bucurat inițial de prefața părintelui la studiul dedicat Sfântului Duh, el considerând că e prima lucrare consistentă de teologie sistematică din spațiul teologiei românești ce are ca temă persoana și lucrarea Sfântului Duh.
Cartea este sistematizată în patru capitole mari: Fiul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, Cincizecimea, Structura pnevmatică a antropologiei creștine și Instaurarea împărăției, în care autoarea urmărește, între Geneză și Apocalipsă, toate manifestările Duhului Sfânt în raport cu lumea și cu celelalte Persoane Treimice.
Analizează relația dintre Persoanele Sfintei Treimi pornind de la crearea lumii la care au participat cele trei Persoane divine, fiecare într-un mod propriu: Tatăl a voit, Fiul a creat și Duhul Sfânt a desăvârșit. Sfânta Treime marchează trecerea de la dreptatea Vechiului Testament la iubirea și comuniunea Noului Testament, fiindcă iubirea poate dăinui numai acolo unde există o comuniune de Persoane divine.
Lucrarea comună a Cuvântului și a Duhului s-a manifestat și la crearea omului când a primit „suflarea de viață”. Vladimir Lossky interpretează acest „suflu” cu harul pe care omul l-a primit odată cu viața. Harul Sfântului Duh constituie adevăratul principiu pe care se întemeiază existența noastră spirituală, pentru că o ființă zămislită din pământ nu ar fi putut deveni după chipul lui Dumnezeu dacă nu ar fi primit suflare divină (Sf. Chiril al Alexandriei).
Autoarea ne face atenți că lucrarea Duhului Sfânt nu s-a limitat în a descoperi oamenilor dumnezeirea lui Hristos, ci a continuat lucrarea de sfințire a naturii umane începută la Întrupare, precum și Hristos îl face cunoscut pe Duhul Sfânt oamenilor dezvăluind câteva din însușirile Sale înainte de a-L trimite peste capetele apostolilor.
Cele două Persoane sunt complementare, ne asigură părintele Scrima. Duhul care ne-a venit prin lucrarea lui Hristos, care este trimis istoric prin Hristos, acest Duh este cel care dăruise pe Hristos, pentru ca el, Duhul, să se poată revărsa (A. Scrima, Biserica Liturgică, p. 249).
De aceea, lucrarea Duhului în lume are un caracter profetic. Chiar dacă lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu și gravitează în zone lipsite de har, ea nu poate fi rea, spune autoarea, pentru că este opera lui Dumnezeu care va fi salvată și sortită transfigurării finale datorită jertfei lui Hristos. Avem aici o voalată imagine a apocatastazei origeniste, un concept familiar doamnei Natalia Manoilescu-Dinu, pe care teologul Olivier Clement îl definea ca „aspirația oricărui suflet cu adevărat creștin”.
Capitolul consacrat Cincizecimii ne prezintă modul în care Duhul comuniunii coboară peste prima comunitate creștină și întemeiază Biserica făcându-ne atenți la „limbile de foc” împărțite apostolilor în chip personal. Lucrarea Fiului, ne spune autoarea, și aceea a Duhului se completează reciproc. Prima unifică, a doua diversifică.
Începând cu Cincizecimea, Biserica este păstrătoarea harului, pe Care îl va împărtăși prin Sfintele Taine membrilor săi. Autoarea ne face atenți asupra caracterului „epiclectic” al Tainelor, pentru că toate se împlinesc prin venirea Sfântului Duh, dar ne și avertizează că Biserica este, față de Duhul Sfânt, într-o relație de invocare și nu de posesie, cum suntem mereu tentați să credem. Deși harul este legat în mod organic de viața Bisericii, aceasta trebuie să-L implore mereu pe Hristos să trimită Duhul pentru a sfinți darurile.
Astfel, ne propune o incursiune în învățătura Sfântului Grigorie Palama despre energiile divine, care pun în lumină adevărata semnificație a Cincizecimii, prin relația directă a omului cu Dumnezeu, ce se dăruiește sfințitor prin materia Sfintelor Taine.
În acest context, Cincizecimea nu poate fi un eveniment încheiat. Lucrarea Duhului Sfânt se extinde și dincolo de lumea aceasta și depășește hotarele morții.
Partea a treia a lucrării ne creionează lucrarea dintre Duhul Sfânt și persoana umană, insistând pe ideea că la baza unei antropologii creștine trebuie să se găsească noțiunea de persoană care își află fundamentul ontologic în existența Ipostasurilor divine, după expresia Sfântului Atanasie, care afirma că Hristos S-a întrupat pentru ca omul să devină purtător al Duhului Sfânt.
Toți credincioșii participă la viața harismatică a Bisericii și se unesc cu Hristos și cu Duhul Sfânt.
Ultima parte este o pledoarie pentru instaurarea Împărăției, care în iconomia Sfintei Treimi are drept scop să unească pe toți oamenii cu Dumnezeu. Începând cu Cincizecimea, spune autoarea, Sfântul Duh pregătește, în chip lent, mutația care va avea loc la sfârșitul veacurilor. Prezența Sfintelor Taine și mai ales a Euharistiei constituie premisele îndumnezeirii omului și ale transfigurării finale a cosmosului.
Duhul Sfânt inspiră și călăuzește omenirea spre a o face hristică
Biserica însăși, în etapa istorică, centrul din care se revarsă energiile divine menite să transfigureze lumea și pe om, va fi înglobată în Împărăție și va căpăta o extensiune cosmică, imprimând în sânul ei tot ceea ce va fi fost salvat și sfințit.
Toată creația va fi transfigurată și își va găsi locul în noua formă constituită de Împărăția Tatălui, dar pentru aceasta e nevoie de rugăciune, de pătrundere duhovnicească, pentru că doar întru ea dobândește învăluirea Duhului.
Cartea Nataliei Manoilescu-Dinu se întregește pedagogic cu note privitoare la personalitățile citate în lucrare, cu un glosar de termeni teologici și bibliografia, care la acea oră cuprindea mai multe lucrări în limba franceză, titluri accesibile azi și în limba română.