Despre mecanismele de acţiune a medicamentelor şi automedicaţie

Atunci când înghiţim un medicament nu ne mai gândim ce se întâmplă cu acesta în organism. Doar aşteptăm să vedem efectele medicamentului, să constatăm eficienţa terapiei medicamentoase. Unii tratează cu foarte multă indiferenţă semnele şi simptomele care anunţă apariţia unei îmbolnăviri. Alţii încearcă să îşi autorecomande diferite tratamente. Doar o proporţie redusă se adresează medicului pentru investigaţii şi tratament. În rubrica de astăzi vom insista asupra modului în care acţionează medicamentele în organism şi asupra pericolelor pe care le induce automedicaţia.

Terapia medicamentoasă implică alegerea unui medicament pe baza diagnosticului bolii şi a stării clinice a pacientului. Uneori, terapia poate fi ineficientă. O cauză frecventă de ineficienţă a terapiei o constituie concentraţiile prea mici sau prea mari de medicament la locul de acţiune. În mod tradiţional, alegerea unui medicament s-a bazat pe observarea efectelor produse. „Nu există boli, ci bolnavi“, de aceea întrebările „cât de mult?“, „cât de des?“ şi „pe ce durată?“ trebuie administrat un anumit medicament sunt cele pe care şi le pune fiecare medic în momentul recomandării unui tratament medicamentos pentru un anumit pacient. De ce unii pacienţi nu răspund la regimul de administrare a dozelor, care este corespunzător pentru majoritatea pacienţilor? Răspunsurile la întrebările referitoare la administrarea unui medicament pot fi date astăzi, cunoscând ceea ce se întâmplă cu un medicament care ajunge în organism. Calea unei substanţe medicamentoase în organism, după administrarea medicamentului, comportă trei faze. În prima fază, cea farmaceutică, substanţa medicamentoasă este cedată din forma farmaceutică de administrare (adică din capsule, comprimate, tablete) pentru a ajunge la locul de acţiune. Din unele forme farmaceutice cedarea substanţei medicamentoase se realizează mai rapid (forme famaceutice cu cedare imediată), din alte forme medicamentoase cedarea se realizează mai lent (forme farmaceutice cu cedare lentă). În faza farmacocinetică, substanţa medicamentoasă se absoarbe (în majoritatea cazurilor) de la nivelul unde a fost administrată. Ulterior, aceasta ajunge în sânge, pentru a se distribui în diferite locuri din organism (astfel ajunge la locul de acţiune). Pentru majoritatea substanţelor medicamentoase, procesele de metabolizare (biotransformarea moleculelor) au loc la nivelul ficatului. Multe substanţe medicamentoase se inactivează prin metabolizare. Orice substanţă pătrunsă în organism este, în final, eliminată din organism. Eliminarea se realizează, în principal, la nivel renal, dar eliminarea se poate realiza şi pe alte căi: la nivel digestiv (prin scaun), la nivel pulmonar, prin piele, prin secreţia sudoripară, prin secreţia lactată. Cea de-a treia fază, farmacodinamică, este faza în care substanţa medicamentoasă, ajunsă la locul de acţiune, va determina efectul pentru care a fost administrată. Numai medicul poate recomanda schema potrivită de tratament Cunoscând ce se întâmplă cu o substanţă medicamentoasă în fiecare din aceste faze, se poate stabili schema optimă de administrare a medicamentului respectiv pentru un anumit pacient. Mai mult, se pot observa cauzele unui răspuns neobişnuit după administrarea unui medicament. Terapia medicamentoasă optimă are drept scop menţinerea unor concentraţii eficiente ale substanţei medicamentoase la locul de acţiune, pe toată durata tratamentului. Doar medicul este cel care are cunoştinţele necesare pentru a recomanda tratamentul medicamentos optim pentru afecţiunea de care suferă un anumit pacient. În plus, respectarea schemei de tratament (tratament igieno-dietetic, medicamentos) recomandată de către medic este elementul esenţial pentru vindecarea sau ameliorarea unei afecţiuni. Pericolele automedicaţiei Semnele şi simptomele care anunţă apariţia unei îmbolnăviri constituie o experienţă pentru fiecare dintre noi. În funcţie de modul de percepere a acestora şi de experienţa anterioară, fiecare dintre noi acţionează în mod diferit. În opinia generală se consideră că un medicament care poate fi procurat de la farmacie, fără reţetă de la medic, este lipsit de nocivitate. Din nefericire, foarte adesea, vecinii sau persoanele care urmează diferite tratamente cronice sunt cei care recomandă ce medicament ar fi bun pentru reducerea semnelor sau simptomelor unei noi îmbolnăviri. Statisticile demonstrează că, în aproximativ 80% dintre situaţiile de automedicaţie, persoanele care şi-au procurat medicamentele respective nu au avut informaţii referitoare la posibilele efecte adverse ale medicaţiei. Automedicaţia poate fi definită ca modalitate de utilizare a medicamentelor cu scopul de autotratare a semnelor şi simptomelor care anunţă apariţia unei îmbolnăviri. Automedicaţia se referă şi la administrarea unor medicamente, continuă sau intermitentă, cu scopul de a reducere simptomatologia din unele afecţiuni cronice, dar fără o recomandare precisă din partea unui medic. Automedicaţia este practicată de o proporţie considerabilă de persoane din populaţia generală. De exemplu, administrarea de antipiretice (cum ar fi Paracetamol) are drept efect reducerea febrei, în infecţiile virale. Chiar dacă prin automedicaţia administrată încă din stadiul incipient unele afecţiuni pot fi tratate cu uşurinţă şi cu succes, în cazul altor afecţiuni, automedicaţia poate întârzia diagnosticarea la timp a unei boli. Nu cumpăraţi antibiotice, dacă nu v-au fost recomandate de medic! Trebuie să avem în vedere că automedicaţia poate avea şi consecinţe nedorite asupra stării de sănătate. La unele persoane, procurarea de la farmacie a unui antiinflamator nesteroidian, cum ar fi, de exemplu, Ibuprofen (cu denumiri comerciale Nurofen®, Ibalgin®, Marcofen®), util pentru reducerea cefaleei sau a durerilor menstruale, poate determina apariţia de efecte de tip iritativ digestiv (adică apariţia de dureri gastrice, de senzaţie de arsură gastrică sau retrosternală). O situaţie particulară o reprezintă procurarea de la farmacie a chimioterapicelor antibacteriene (numite şi antibiotice). Administrarea acestora, fără o recomandare din partea unui medic (care are competenţa de a stabili doza necesară şi durata tratamentului), poate duce la selectarea de tulpini rezistente la medicamentul respectiv şi, astfel, la prelungirea evoluţiei bolii, deci la prelungirea suferinţei. Mai mult, selectarea de tulpini rezistente are drept efect şi necesitatea unor cheltuieli suplimentare pentru sistemul de sănătate, prin utilizarea unor noi medicamente (mult mai scumpe) necesare tratării infecţiei pacientului respectiv. Automedicaţia este o practică frecventă în populaţie, utilă pentru tratamentul afecţiunilor minore. Totuşi, automedicaţia trebuie considerată ca având potenţial de întârziere a diagnosticării unor afecţiuni, de apariţie a efectelor adverse la medicamentele respective, de apariţie a interacţiunilor medicamentoase, de apariţie a tulpinilor microbiene rezistente la unele chimioterapice antimicrobiene sau de prelungire a evoluţiei unor boli.