Despre medicina hipocratică

Uluiţi de progresele recente ale medicinei, în care determinări de vârf, cum ar fi rezonanţa magnetică sau tomografia computerizată, au devenit îndeletniciri aproape cotidiene în marile spitale, avem tendinţa de a uita de "arta de a vindeca" a strămoşilor noştri. De aceea, consider că nu este lipsit de sens să aruncăm o privire în trecutul îndepărtat.

Grecia secolului V î.Hr. cunoştea o dezvoltare intelectuală fără precedent. În a doua jumătate a secolului menţionat s-au pus bazele artei culinare, a gimnasticii, a arhitecturii, a picturii, a muzicii şi, bineînţeles, a medicinei. În anul 460 î.Hr., în micuţa insulă Kos se năştea cel care avea să fie numit mai târziu "părintele medicinei" - Hipocrate. El aparţinea familiei aristocratice a Asclepiazilor, care pretindeau că se trag din Asclepios (Esculap - zeu cu puteri tămăduitoare). Conform tradiţiei, Hipocrate era a şaptesprezecea generaţie de medici din familia sa. După ce a beneficiat de însuşirea cunoştinţelor medicale din insula Kos, Hipocrate şi-a perfecţionat cunoştinţele în regiunea Tessalia, unde a avut acces, se pare, şi la sursele medicale egiptene. El a devenit, în timp, medic şi maestru, înconjurat de numeroşi discipoli. Se apreciază că este autorul unui număr de aproximativ 60 de tratate prin care a inaugurat o medicină nouă, eliberată de superstiţii şi bazată în mod esenţial pe observaţia clinică. Hipocrate ne-a lăsat descrieri precise asupra modului în care trebuie diagnosticat un pacient. Astfel, el arată că, în cazul unei boli de plămâni, trebuie pusă urechea pe pieptul bolnavului şi ascultate sunetele pe care el le diferenţia cu expresii ca "zgomotul oţetului care fermentează" sau "foşnetul pielei". La fel de precise sunt informaţiile lui privitoare la descrierea feţei bolnavului în funcţie de afecţiune. A rămas celebră descrierea feţei unui bolnav în apropierea morţii, termen cunoscut astăzi sub denumirea de "facies hipocratic". Originalitatea lui Hipocrate a fost pusă în legătură şi cu tradiţia filosofică care s-a dezvoltat în Grecia acelor timpuri. Se apreciază că, începând de la Hipocrate, medicina se separă de filosofie, ea rămânând totuşi marcată profund de aceasta, deoarece are tendinţa teoretizării. De fapt, medicina hipocratică nu se mulţumeşte numai cu aplicarea unor remedii, ci încearcă un sistem explicativ general al fiinţei umane. Se considera pe atunci că organismul uman este constituit din patru "umori" principale: sânge, flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră. Se presupunea că boala apărea când una dintre aceste umori migra de la locul său şi se fixa într-o zonă care devenea dureroasă. Tratamentul urmărea să restabilească echilibrul acestor umori. Referitor la mijloacele terapeutice, Hipocrate cerea medicilor să aibă în vedere două lucruri: "să fie folositor sau măcar să nu facă rău". El considera că prioritatea nu este reuşita medicului, ci interesul bolnavului. Rolul medicului este să ajute bolnavul în lupta sa cu boala, punându-i la dispoziţie cunoştinţele şi devotamentul său. Hipocrate a insistat şi asupra aspectelor etice, fiind autorul celebrului "jurământ", care face din el fondatorul deontologiei şi al secretului medical. Din păcate, nu trebuie să uităm sărăcia remediilor utilizate în acel timp. Acestea constau, după caz, în sângerări, cataplasme, regimuri alimentare, precum şi leacuri cu componente minerale, animale (sânge, lapte, venin, salivă) şi mai ales vegetale (frunze, flori, rădăcini). Acestea din urmă erau prescrise în forme variate, ca infuzii, decocturi sau macerate. Evident, progresele realizate de medicina hipocratică, în materie de diagnostic, nu erau ajutate în mod corespunzător de posibilităţile terapeutice. A fost nevoie de mai bine de două milenii pentru ca terapeutica să rezolve cu succes (şi acesta încă limitat) afecţiunile diagnosticate.