Despre pericolul rinocerizării sufleteşti

Contextul social oferă dintotdeauna cele mai diverse „oportunităţi” pentru a ajunge la ceea ce s-ar putea defini drept „satisfacţie” personală. Treptele pe care păşim pentru a atinge aceste deziderate existenţiale sunt iarăşi dintre cele mai încurcate. Ne pierdem în detalii, ne complicăm în eforturi aproape supraomeneşti, ne transformăm şi ne transpunem personal în relaţiile cu ceilalţi pentru a ajunge pe culme! Goana după faimă, după avere, după putere adaugă şi înmulțeşte în noi sămânţa disperării, a neîncrederii, a golului existenţial. Şi dacă la început omul înaripat de puterea dorinţei se avântă într-o luptă pe care efectiv o doreşte, deznodământul este dezolant.

Omul agonisitor de cele deşarte se regăseşte de multe ori într-un dialog absurd cu sine însuşi. Dorinţa de a ajunge tot mai sus pe scara socială şi de a spori cu orice preţ vistieria proprie devine la un moment dat o scară răsturnată. Sufletul unui astfel de „temerar” se pietrifică, îmbrăcându-se benevol cu platoşa de rinocer. Dialogul cu sine se transformă într-un monolog al dorinţelor trecătoare, în care ceea ce este material nu se mai deosebeşte de ceea ce ar trebui să fie duhovnicesc: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Lc. 12, 19).

O astfel de logică exclude din realitatea concretă mai mulţi factori existenţiali. În primul rând, prin raportarea exclusivă la sine, omul trupesc se sustrage contextului familial şi social în care activează. La o primă vedere, această afirmaţie pare să fie un paradox, dat fiind faptul că în societatea contemporană bogaţii sunt cei mai activi şi implicați. Cu toate acestea, singularizarea vine din raportarea la ceilalţi. Omul trupesc nu mai caută binele comun, nu-l mai interesează valoarea profundă a lucrurilor, ci în toate se vede şi se contemplă numai pe sine. Chiar şi în actele de „caritate”, la care unii apelează din când în când, există o oglindă care-l împiedică pe egoist să privească şi să înţeleagă dincolo de material. Un al doilea factor existenţial în contextul dat ar fi autosuficienţa. În această stare, omul trupesc devine incapabil să descopere dimensiunea duhovnicească a vieţii sale. Omul este atras tot mai mult spre lăcomie şi huzur: „Mănâncă, bea, veseleşte-te”. Nu în ultimul rând, al treilea factor existenţial viciat este părerea de sine. Pe culmile succesului, sub aura puterii şi strălucirile laudelor celorlalţi, omul se simte atotputernic. Îi place cel mai mult această stare, o adulează şi sub incidenţa ei se simte ca un mic dumnezeu.

În astfel de cazuri, morala se descrie însă dramatic: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Vine dintr-odată momentul scadenţei. Bogatul acestei lumi trebuie să dea socoteală pentru bogăţiile sale. În platoşa lui de rinocer, omul trupesc stă în faţa unui moment pe care l-a negat tot timpul. Cineva, dintr-odată, vine şi cere de la dânsul „sufletul său”, comoara la care el s-a gândit cel mai puţin în viaţă şi pe care n-a îmbogăţit-o cu nimic. Pe această comoară el trebuie s-o aşeze acum într-o vistierie pe care niciodată n-a luat-o în socoteală, dându-şi seama cu uimire şi groază că stă uşoară şi goală pe balanţa Dreptului Judecător.

Biserica atrage neîncetat atenţia, ca un semnal de alarmă, asupra acestui permanent pericol de rinocerizare a omului în goana după bogăţiile pământeşti. Sunt câteva întrebări pe care Sfinţii Părinţi ni le propun preventiv, ca stare de trezvie duhovnicească, cu gândul permanent la ceasul marii scadenţe: „Suflete al meu, pentru ce te îmbogăţeşti în păcate? În ce-ţi pui nădejdea? Părăseşte pe acestea şi te întoarce către Dumnezeu strigând: Îndurate Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.