Despre tentaţia suicidului şi remedii duhovniceşti

În termeni psihiatrici se arată că impulsul suicidar e o formă de raptus (lat. raptus, răpire), o manifestare paroxistică având debut exploziv. Este vorba de necesitatea imperioasă a descărcării unei stări afective intense, cu consecinţe deosebit de grave. Caracterul impulsiv al gestului face parte din descrierea unui fenomen morbid, în esenţă iraţional, astfel încât, nu de puţine ori, manifestă o amnezie lacunară a actelor autoagresive, atunci când înfăptuitorul lor revine la o stare de cvasinormalitate.

Ştim că în viziunea creştină sinuciderea este considerată un păcat de moarte, prin lepădarea de supremul dar făcut de Dumnezeu: viaţa. Aplicând discernământul lor duhovnicesc la fenomenologia manifestărilor psihice atipice, Sfinţii Părinţi au deosebit actele omului, în aparenţă asemănătoare, după substratul lor adânc. În general, ei consideră că există un determinism spiritual cel puţin la fel de demn de luat în seamă, în evoluţia vieţii individului uman, ca şi determinismul organic, şi astfel, suntem chemaţi să cugetăm la faptul că o boală psihică are cauze ce nu pot fi considerate şi soluţionate prin mijloace strict fizice. Ca fapt, ştim că dorinţa şi căutarea morţii sunt constante în depresia majoră, în acea stare interioară fără orizont prin prisma căreia chiar realitatea din afară s-a de-realizat şi s-a "şters". În consecinţă, avem cazul când autodistrugerea prin orice mijloace apare, pentru acest bolnav depresiv, dincolo de absurdul căii pe care el şi-a ales-o, singura posibilitate rapidă de evadare dintr-un spaţiu concentraţionar. Impulsivitatea sau rapiditatea acţiunii e menită să mascheze iraţionalitatea şi grozăvia acestui act, pe care o minte integră nu îl poate "penetra", nu îl poate "înţelege" cu "desfăşurătorul" intuiţiei empatice. Creştinii îşi pun credinţa în Dumnezeu, Fiinţa care pătrunde inima şi rărunchii omului, acolo unde motivaţiile de profunzime, cel mai adesea, rămân ferecate în carapacea incomunicabilă a unui destin. Dumnezeu este, astfel, singura Fiinţă care judecă lucrurile "dinlăuntru", de aceea se spune că necunoscute sunt căile Judecăţii Lui. Ca păcat de moarte, suicidul este considerat astfel în perspectiva unui destin care a putut alege binele, dar nu a făcut-o. Refuzul omului de a se pregăti spiritual în viaţă, de a deveni astfel responsabil pentru sine însuşi şi capabil de a alege adevărata libertate, reprezintă o eroare gravă şi tragică. Ştim însă că există şi propovăduitori în mod făţiş ai sinuciderii, de tipul sataniştilor, care, fără să conştientizeze ce fac, dezvăluie substratul cel mai adânc al acestui act contrar vieţii şi, în esenţă, lui Dumnezeu: ispita satanică. Pe lângă aceasta, ruperea cu totul nenaturală, printr-un act de agresiune, a legăturii profunde dintre corp şi suflet atentează la însăşi condiţia euharistică implicată în această legătură. Cineva poate fi de acord cu cele spuse mai sus, dar practic se întâmplă ca în momentul ispitei să sufere o stare de "părăsire", în care toate adevărurile teoretice sunt eclipsate. Ce anume ne poate ajuta atunci să înfruntăm un asemenea gând, precum al sinuciderii? Aici are un mare rol exerciţiul ascetic, deprinderea practică a nevoinţei creştine cu reflexele ei câştigate în timp, şi totodată încredinţarea de sine în voia lui Dumnezeu. Astfel, la vreme de încercare vom putea răbda martiriul pătimirilor şi vom putea priveghea în Vinerea Mare a vieţii.