Din istoria psihiatriei

Într-o vreme ca a noastră, în care valuri de criză economică, conflicte armate şi perturbări climatice bulversează populaţii întregi, nu mai este de mirare că apar dezechilibre mintale, care necesită ajutorul psihiatrilor. Bolile mintale se cunosc din cele mai vechi timpuri, dar abordarea a fost diferită de-a lungul vremii.

Anticii considerau deja nebunia ca o boală. De altfel, cuvântul folie (nebunie) vine din latinul folis, care înseamnă "gol de spirit". În Grecia, dar şi în Egipt, alienaţii erau conduşi în temple, unde zeii erau imploraţi să-i vindece. Cu 400 de ani înainte de Hristos, medicul Hipocrate împărţea tulburările psihice în: febră delirantă, manie, melancolie, epilepsie, hidrofobie şi sufocarea uterului (ceea ce va fi numit mai târziu isterie). Interesant, dar această clasificare s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Hipocrate considera că bolile mintale au cauze fizice, fiind provocate de dereglările celor patru umori ale organismului: flegmă, sânge, bilă neagră şi bilă galbenă. Din această convingere izvora şi justificarea tratamentului: corpul trebuie supus purgaţiei, pentru a restabili echilibrul umorilor. Drept pentru care bolnavului i se administra o plantă vomitivă - spânzul. Se mai recomanda şi dialogul cu bolnavul, adică un fel primitiv de psihoterapie. Din Evul Mediu, avem numeroase mărturii cu privire la alienaţii mintali. De regulă, aceştia erau îngrijiţi în familie (adesea fiind feriţi de ochii lumii), dar, dacă erau prea agitaţi, erau închişi în "turnul nebunilor", construcţie specială care s-a răspândit în toată Europa. Era, de asemenea, răspândită ideea că aceste persoane sunt posedate de diavol, drept pentru care erau arse pe rug (în unele ţări din vestul Europei). În alte părţi, alienatul era perceput ca un bolnav şi era tratat ca atare. Numai că mijloacele de tratament erau puţine şi ineficiente. Se utilizau (ca şi în antichitate) purgativele, la care se adăugau extracte de mătrăgună, anason, absint, mosc sau ulei de castor. O altă metodă terapeutică era hidroterapia: se introducea bolnavul melancolic în apă, considerânu-se că în felul acesta se scurgeau din el umorile toxice. Întrucât unii considerau că nebunia este cauzată de o piatră aflată în creier, s-a încercat (evident fără succes) şi "scoaterea" acesteia cu ajutorul unei trepanaţii craniene (informaţie oferită de un manuscris din anul 1345). Pe de altă parte, exista şi o altă abordare a termenului de nebun. Mulţi îşi aduc aminte despre existenţa, la curtea regilor, a aşa-numitului "nebun al regelui", numit şi "bufon". Acesta avea, de fapt, un rol aparte de "consilier", care, folosindu-se de masca nebuniei, putea comunica regelui mesaje neplăcute, pe care alţi curteni nu îndrăzneau să i le aducă la cunoştinţă. În 1656 a fost fondat Spitalul General al Parisului, destinat să adăpostească alienaţii mintali. Fără a avea vreo valoare medicală, rolul principal al acestui aşezământ era să izoleze alienaţii, mai ales că, în epocă, se credea că ei sunt transmiţători ai ciumei. Internările se făceau fără niciun aviz medical, adesea la cererea familiei. În interior, bolnavii erau izolaţi în celule, legaţi cu lanţuri sau ţinuţi în cătuşe. Pare greu de crezut, dar inventarea "cămăşii de forţă" a constituit, în epocă, un progres. În Anglia, a fost fondat în 1751 primul spital pentru boli psihice, care era numit "Spitalul pentru Lunatici". Abia în secolul următor avea să se nască psihiatria ca disciplină medicală, dar, despre aceasta, vom scrie cu altă ocazie.