Din istoria unui popor care s-a identificat cu Biserica sa

Între cei care s-au referit în secolul al XVI-lea la Ţările Române şi la locuitorii lor se numără şi Antonio Possevino (1533-1611), diplomat şi prelat occidental catolic. Descrierile lui mărturisesc rezistenţa românilor transilvăneni în faţa presiunilor de a trece la alte confesiuni creştine.

Planul său a fost să a­jungă şi în Ţara Ro­­mânească şi Mol­do­va, dar a fost îm­pie­dicat de teama otomanilor: la 11 iulie 1583, Possevino scria din Cracovia cardinalului Ga­llii despre intenţia sa de „a pă­trun­de mult mai departe decât Mol­dova şi Ţara Românească“, ce­ea ce înseamnă că cele două ţări româneşti din afara arcului Car­paţilor fuseseră în mintea sa obiective sigure. Acţiunea i­ta­lianului în Transilvania venea într-un moment favorabil, din anii â70-â80 ai secolului al XVI-lea, când ţara, după vreo trei decenii de afirmare şi de im­punere a Reformei, avea din nou în frunte un principe ca­to­lic (Ştefan Báthory), dornic să re­facă puterea pierdută şi pres­ti­­giul Bisericii romane. În a­ces­te planuri ale principelui (deve­nit, între timp, rege al Poloniei) i­n­trau oarecum indirect şi ro­mâ­nii ardeleni, asaltaţi de Re­for­mă (mai ales de calvinism), deşi protestantismul nu fusese gân­dit iniţial să vizeze popoa­re­le ortodoxe. Grija lui Ştefan Bá­­thory şi a celorlalţi principi din familia sa nu erau românii în sine ori îmbunătăţirea sorţii lor, ci împiedicarea extinderii şi con­solidării Reformei. De ace­ea, sub Báthoreşti, Biserica ră­să­riteană a românilor a putut scă­pa, parţial şi vremelnic, de stân­jenitoarea presiune şi ie­rar­­­­hie calvină, reorganizându-şi vechile structuri.

Românii sunt trataţi pe larg de iezuitul italian (în cartea sa, nu­­mită Transilvania) nu numai datorită numărului lor co­ple­­şitor, dar şi prin prisma pla­nu­­­rilor de revigorare a catoli­cis­­­mului. Scoaterea românilor de sub tutela calvinismului nu era menită, în ochii unora dintre conducătorii laici şi eclezi­as­­tici catolici de-atunci, să le în­­tărească acestor români cre­din­ţa şi Biserica lor tra­diţio­na­lă, ci să pregătească extinde­rea printre ei a credinţei roma­ne. Possevino va fi fost informat prin oamenii săi că ade­vă­ra­­tul câştig pentru Biserica Ro­mei nu s-ar fi realizat atât prin re­­venirea din „rătăcire“ a un­gu­­­­rilor, saşilor şi secuilor, cât prin catolicizarea românilor, ma­­sa demografică substanţială a ţării. În acest context, se pro­du­ce şi descrierea românilor.

Cum descrie Possevino Transilvania

Întâi, pentru Possevino sunt im­portante originea şi limba ro­­mânilor: „Şi încă acum aceş­tia, care se cheamă români, lo­cu­­i­tori în aceeaşi Transilvanie, dau destule semne că descind din aceia care din Italia veniră a­­colo, având ei limba foarte stri­­­cată «provenită» din italia­nă ori din latină şi arătând prin înfăţişare de a fi descinşi din noi ceilalţi «italieni»“. Deşi au trăit până atunci fără studii şi „asupriţi“, aceşti români a­ra­tă - constată autorul nostru - la chip şi în acţiunile lor „suflet şi ju­decată italiană“. Omul de ac­ţi­une al „Companiei lui Iisus“ ve­de, prin urmare, în românii des­­cinşi din romanii veniţi din Italia şi vorbitori de un fel de la­tină sau italiană, pe unii „de-ai săi“, mai uşor de convins prin aceasta - crede el - de a­de­ra­­rea la credinţa romană. A­min­tirile antice în legătură cu ro­mâ­nii sunt evidenţiate şi cu pri­lejul prezentării Ţării Haţe­gu­lui: „Haţegul este un mic district, în unghiul cel din urmă al Tran­silvaniei, despărţite de res­­tul regatului «Ungariei» [...]; cu toate că, din această parte, «Tran­silvania» are o largă cale de trecere spre Ţara Româ­neas­că. În mijloc este o ţară che­mată Haţeg, locuită (ca şi res­tul zisei mici provincii) de un­guri şi români; dar în partea me­ridională se văd încă şi azi ves­tigii ale unui mare oraş, pe care locuitorii le cheamă Var­hely «în româneşte Grădişte, azi Sarmizegetusa, fosta Ulpia Tra­iana, fondată de cuceritorul Da­ciei», ceea ce înseamnă Lo­cul oraşului şi unde românii ca­u­­tă printre acele ruine medalii de aur şi de argint, săpând şi al­te antichităţi“. Banatul de Lu­goj şi Caransebeş este pre­zen­tat ca fiind locuit de români şi sârbi („Vallachi et Rasciani“), iar „comitatul“ Făgăraşului îi a­pare lui Possevino ca o re­gi­u­ne distinctă: „Este, prin ur­ma­­re, acel ţinut «aşezat» într-un loc foarte frumos, având un cas­tel bine întărit şi mai bine de şaptezeci de sate, mai toate pli­ne de români, chiar dacă în a­ceastă ţară a Făgăraşului sunt unguri, saşi şi români“.

Românii au luptat cu orice preţ pentru Ortodoxia lor

Descrierea vieţii religioase a ro­mânilor transilvăneni por­neş­te de la statutul social-po­li­tic inferior al acestora, de la si­tu­aţia lor de supuşi: „Cât despre români..., acest soi de oameni, chiar dacă în felul de a mân­ca, de a se îmbrăca şi de a lo­cui sunt demni de dispreţ şi mult deprinşi şi foarte aplecaţi spre pradă, au totuşi câţiva nobili între ei, dar nu de atâta tre­cere câtă au ungurii; şi, cu toa­te că uneori se dovedesc mai vi­teji decât ungurii în războaie, sunt ţinuţi totuşi mai prejos în a fi răsplătiţi de principe“. Ro­mâ­nii sunt - cum se vede - „josnici“ pentru autorul italian, fi­ind­­că sunt ţinuţi jos, adică a­su­priţi de stări sau de naţiunile re­­cunoscute, în ciuda originii lor ilustre, în ciuda strămoşilor lor romani, odinioară stăpânii lu­mii. Fără s-o spună în mod di­rect, Possevino leagă această si­­tuaţie discriminatorie a ro­mâ­nilor şi de credinţa lor orto­do­­xă, fiindcă adaugă imediat cât este de uimitor faptul că a­ceşti români din Transilvania au fost atât de îndărătnici, îm­pre­ună cu cei din Ţara Ro­mâ­neas­că şi Moldova, în Orto­do­xia lor, adică „în schisma lor şi în ritul grec“ („dal loro scisma et rito greco“). Cu alte cuvinte, o cauză a stării lor mizere era şi „încăpăţânarea“ de a se păs­tra cu orice preţ întru ortodo­xie, tra­tată de stăpânii Tran­sil­­va­niei şi ai Europei Occi­den­ta­le şi Centrale drept „schis­mă“.

În acelaşi loc, Possevino dă de­­talii şi despre organizarea bi­se­­ricească a românilor transil­vă­­neni: aceştia aveau un mitro­po­­­lit cu reşedinţa la Alba-Iulia, în­­tărit de principe în această dem­­­nitate, după sfinţirea sa ca e­pis­cop de către forurile ecle­si­a­s­­­­­­tice; mai aveau un episcop în ţi­nu­tul Dejului (probabil la Vad) şi un altul la Şimleu; Li­tur­ghia se făcea în limba sla­vo­nă, numi­tă „rasciană ori sâr­beas­­că“ („lingua rasciana o ser­vi­a­na“), dar pre­oţii români, nu­miţi „poppi“, a­proape nu în­ţe­le­geau ceea ce ci­teau. Lucrul nu es­te de mira­re, pentru că la fel se întâmpla pes­te tot, în si­tu­a­ţia în care lim­bi­­le liturgice erau di­ferite de ce­le vorbite de po­por. Preoţi mai pu­ţin instruiţi, ca­re învăţau une­le părţi ale sluj­bei pe de rost, fă­ră să poată tra­duce totul, sunt consemnaţi şi în mediile ca­­tolice. Alte deta­lii date de Possevino sunt, de a­se­menea, pline de interes: ro­mâ­nii ţin foar­te strict posturile şi sărbă­to­ri­le; nu acceptă presi­u­nile nobi­li­lor de a trece la „e­re­zia“ lor, a a­cestor nobili (a­di­că la calvi­nism) şi fac plângeri în acest sens la principe; pri­ci­ni­le spiri­tu­­ale („le cause spiri­tu­ali“) sunt de­cise de către e­pis­copii lor; ce­re­­mo­niile şi Li­tur­ghia sunt a­proa­­pe aceleaşi ca la catolici, deşi comit „erori­le“ semnalate şi la ceilalţi „schis­matici“.

În istoriografia română, s-a în­­registrat o îndelungată dis­cu­ţie despre organizarea Bi­se­ri­­cii ro­­mânilor din Tran­sil­va­nia, în Evul Mediu şi în peri­oa­da mo­der­­nă timpurie. Uneori, dis­cuţia a îmbrăcat accentuate for­me po­le­mice, întreţinute şi de o serie de patimi omeneşti, si­tuate de­par­­te de rigoarea spe­ci­­fică cer­ce­tă­rilor oneste. As­tăzi, în urma va­­lorificării unor noi mărturii - în­tre care şi cea a lui Possevino -, se ştie mai si­gur ceea ce odini­oa­ră doar se bă­nuia. Rangul ar­hie­piscopal şi a­poi mitropolitan al bisericii ro­mâ­nilor transilvăneni (confirmat astăzi şi de elocvente surse din ambianţa Marii Bise­rici de la Constantinopol) este des­tul de vechi, deşi greu de de­tec­­tat e­xact în timp. La fel de di­fi­­cilă es­te şi problema întinderii ju­­ris­­dicţiei eparhiilor transilvane şi a celor din Banat şi păr­ţi­le ves­tice, precum şi a centrelor (re­şedinţelor) acestor scaune vlă­­diceşti. Până târziu, în seco­lul al XVIII-lea, ele s-au aflat sub oblăduirea Mitropoliei Ţă­rii Ro­­mâneşti (fapt confirmat în vre­mea domniei lui Mihai Vi­tea­zul), dar şi a Mitropoliei Mol­do­vei, mai ales pentru păr­ţi­le nor­di­ce ale Transilvaniei. Toa­te a­ces­tea sunt doar frânturi dintr-o is­torie zbuciumată a unui popor, care s-a identificat cu biserica sa şi care, îm­pre­u­nă cu biserica sa, a fost plasat se­cole la rând pe o treaptă infe­ri­­oară, în propria ţară, în care în­să puterea a apar­ţinut unor e­lite de alte limbi şi credinţe.