Din istoria presei bisericești: O monografie de la 1910

În spațiul românesc, presa bisericească ­apare ca un efect al procesului de moder­nizare și sincronizare cu lumea europeană a secolului al XIX-lea. Ziarele cu tematică religioasă sunt tipărite într-un orizont de timp apropiat de primele ziare cu tematică generalistă, purtând aceeași amprentă a pionieratului și a primelor încercări. Presa aceasta, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, reflectă pe de o parte creșterea numărului știutorilor de carte, dar și imitația Europei spre care societatea ­românească, abia ieșită din Evul Mediu, privește cu admirație.

Acesta este momentul în care se nasc primele ziare românești și pentru că tot ne referim la premiere, la opt decenii de la demersurile fondatoare ale presei a apărut și primul studiu care a realizat o trecere în revistă a istoriei presei românești și mai ales a presei bisericești. Întreprinderea aceasta inedită și de mare utilitate pentru cercetătorii istoriei presei din România îi aparține lui Onisifor Ghibu, un veritabil cărturar și mai ales o personalitate cunoscută pentru contribuția sa la Marea Unire din 1918. Onisifor Ghibu a publicat, în 1910, studiul său intitulat „Ziaristica Bisericească la Români. Studiu istoric”, sursa documentară a rândurilor de mai jos.

„Vestitorul bisericesc“ și părintele său, Dionisie Romano

„Curierul Românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu și „Albina Românească” a lui Gheorghe Asachi apar în 1829, fiind primele ziare din Țara Românească și Moldova. La o distanță de un deceniu se tipărește și cea dintâi revistă cu tematică religioasă, „Vestitorul bisericesc”, editată prin efortul lui Dionisie Romano (1806-1873), la acea vreme „profesor național și ierodiacon”. O privire în biografia lui Dionisie Romano ne arată că acesta s-a născut în Săliștea Sibiului, ajunge în Moldova și este tuns în monahism la Mănăstirea Neamțului. De aici, merge la București și învață meseria de tipograf la ziarul lui Heliade Rădulescu.

Pe întreg parcursul vieții sale, Romano a fost un autodidact, dar și un iluminist animat de gândul de a răspândi știința de carte și cuvântul cărților sfinte către semenii săi. A participat la Revoluția din 1848, a fost apropiat de cauza unioniștilor, iar în 1859 a ajuns arhiereu și Episcop al Buzăului, pentru ca în 1868 să devină membru de onoare al Societății Academice Române (Academia Română de mai târziu). Dionisie Romano nu a fost singur în întreprinderea de editare a primei publicații bisericești, alături de el s-a aflat un alt ardelean, Gavriil Muntean, și acesta profesor la seminarul din Buzău. Cei doi tipografi și cărturari vor face istorie.

La sfârșitul anului 1838, în ziua de 18 decembrie, Dionisie Romano și Gavriil Muntean au tipărit o „Înștiințare” prin care, după cum scrie Onisifor Ghibu: „anunțau lumea că Supt însemnații cu începerea anului viitor voesc să dea la lumină o foaie religioasă și morală sub numele de mai sus. Un număr de gazete politicești ce avem acum, pot mulțumi dorința de cetit a publicului cetitor de o parte. O foaie de colorul acesta ni-a lipsit; de aceea socotim că întreprinderea aceasta să nu fie fără vreme și se lingușesc cu nădejdea, că foaia lor va fi binevenită înaintea publicului iubitor de cetire. Vestitorul va cuprinde: povestiri, anecdote, sentenții și tot felul de articole religioase și morale, și alte înștințări din lăuntru și din afară cari se ating de sfera ei, ori au raport cu scopul, care și l-a pus: de a hrăni duhul religios și moral, ce a caracterizat totdeauna nația românească. Prețul: un galben împărătesc. Ca adaos vor apărea și Meditații religioase!”

În ziua de 7 ianuarie 1839, la Buzău, ieșea de sub tipar primul număr al „Vestitorului bisericesc”. Pe o hârtie de slabă calitate, cu litere tocite, ieșite de sub tipografia Episcopiei Buzăului, revista conținea articole despre „Sfânta Scriptură, despre feciorie, despre datoria tinerilor”. După cum afirma Onisifor Ghibu, acestea păreau traduse din limbi străine. Puținele ziare din Transilvania, Moldova și Țara Românească au semnalat în paginile lor apariția salutară a acestei publicații religioase. Conținutul „Vestitorului”, dincolo de entuziasmul fondatorilor, reflecta în mod evident lipsa unui corp de publiciști și a unei practici sociale în domeniu. Cu toate acestea, vreme de doi ani, ziarul a apărut și a fost o rază de speranță și un exemplu pentru cler.

Acest ziar era un semnal public care, după cum afirma tot Onisifor Ghibu în prima monografie dedicată istoriei presei bisericești, apărută în 1910: `oglindea fidel dezvoltarea spiritului public al bisericii române din diferite părți și formează capitole de istorie națională cari nu pot să lipsească din cartea faptelor trecutului nostru”.

Pe măsură ce societatea românească s-a maturizat, iar Unirea de la 1859 a consacrat punerea bazelor instituțiilor statale moderne, a unui sistem de educație, inițiativele publicistice din domeniul bisericesc s-au înmulțit. Așa au apărut rând pe rând „Ecoul Ecleziastic”, fondat în 1850 de același Dionisie Romano, „Predicatorul” în 1857, „Preotul” în 1861, „Biserica” în 1862, „Eclezia” în 1866 , „Vocea Bisericii” în 1870 și „Foaia Mitropoliei” la 1872. De la momentul acela, al entuziasmului începuturilor din 1839, aveau să mai treacă aproape patru decenii pentru ca efortul jurnalistic să devină constant și, mai ales, calitativ. Așa apare în anul 1874 cea mai mare revistă bisericească pe care am avut-o vreodată, după cum frumos scrie Onisifor Ghibu, „Biserica Ortodoxă Română - Jurnal Periodic Ecleziastic”. Publicația avea apariție lunară, era tipărită la Tipografia Curții, în București, iar pe cuprinsul a 160 de pagini se aflau articole cu diverse tematici religioase și culturale. Primul redactor-responsabil al acestei reviste a fost arhiereul de la Argeș, Ghenadie Țeposu.

Câți cititori aveau primele publicații religioase?

Răspunsul la întrebarea cine erau cititorii acestor publicații bisericești din România îl aflăm din aceeași monografie a lui Onisifor Ghibu. Spre exemplu, „Vestitorul bisericesc” din 1839 avea 264 de abonați, 220 erau din Muntenia și 44 din Moldova. Din cei 220 de abonați munteni, doar 120 erau abonați reali, pentru că restul de 100 de exemplare erau numărate de către Episcopul Filotei al Buzăului, care le dăruia celor mai buni preoți din eparhia sa. Două decenii mai târziu, ziarul „Preotul”, care apărea în Moldova, ajungea la 1.349 de abonați. E de prisos să mai spunem și că, potrivit recensământului din 1860, populația României era de aproximativ 4 milioane de locuitori. Saltul numeric se înregistrează abia la 1874, odată cu apariția publicaţiei „Biserica Ortodoxă Română - Jurnal Periodic Ecleziastic”, al cărei tiraj acoperea numărul întregului cler din România Vechiului Regat.

Lucrarea lui Onisifor Ghibu trece în revistă și publicațiile din Transilvania, unde un rol aparte îl ocupă „Telegraful Român”, fondat la 1853 de către marele Andrei Șaguna. Publicația aceasta va avea un destin peren, iar spațiul transilvan va cunoaște, în special la sfârșitul secolului al XIX-lea, o efervescență a presei cu tematică religioasă. La orizontul anului 1910, când Ghibu își încheie ineditul său demers monografic, presa bisericească ajunsese la o maturitate în mai toate teritoriile locuite de români, atât din punctul de vedere al numărului de publicații, cât și al tirajelor care semnalau creșterea mare a numărului de cititori interesați. Poate și de aceea, el își încheie studiul cu următoarele cuvinte: „În adevăr, ziaristica bisericească de azi nu se poate plânge, ca Alexandru Macedon, că aproape nu mai are ce cuceri. Totul mai e încă de făcut la noi pe teren religios”.