Din nou la șezătoare...

Mila Domnului ne-a adunat din nou împreună, și anul acesta, în frumoasa noastră șezătoare, ca-ntr-o horă a bucuriei, pe toți cei îndrăgostiți de Dumnezeu și de „frumoasa doamnă, Limba Română”. Cu fiecare an, șezătoarea noastră se îmbogățește cu mai multe suflete dornice de învățătură, iar poarta inimii este deschisă pentru toți cei râvnitori. Copiii au înțeles că aici nu intrăm pentru a ne întrece. Ne întâlnim să dăruim și să primim iubire.

Când mergem la un concurs ca la o întâlnire cu Dumnezeu, ca la un pelerinaj printre filele Sfintei Scripturi, ca-ntr-o promenadă printr-un eden al cuvintelor, când începem să scriem ca și cum am expedia o scrisoare de dragoste sfinților, ca și cum am dori să-i destăinuim limbii române cât de mult o iubim, când mergem să dăruim, fără să așteptăm nimic în schimb, fără să ne intereseze notele și codurile, fără să ne gândim la răsplată, când scopul nostru este doar dragostea, gustăm dintr-o bucurie celestă, atât de diferită de toate deșertăciunile lumii acesteia materiale. Important este ca pe tot drumul pe care-l vom parcurge împreună să ne însoțească liniștea sufletească, entuziasmul creator și emoția constructivă, iar Dumnezeu Își va trimite harul Său asupra noastră.

Întâlnirile din șezătoare au fost oaze de tihnă și odihnă pentru suflet. Când vorbești despre Dumnezeu și despre limba mamei, simți cum liniștea și bucuria îți mângâie inima. Cu adevărat, cine a spus că, dacă faci ceea ce-ți place, nu vei munci nici o zi din viață, a avut mare dreptate. Discuții înălțătoare, experiențe culturale, iar printre picături, în pauze, „pitaci și colaci”, ca-n vremea „procitaniei” lui Nică. Și cum să nu te simți ca-ntr-un rai, când deschizându-se ușa, cete-cete de copii, toți cu inimi voioase, intră în sala neîncăpătoare cu sufletul mustind de dragoste pentru limba mamei și pentru credința strămoșească?

Slaba mea credință mi-a clătinat puterea, la început. Oare voi rezista, Doamne? Voi reuși să le dăruiesc atâta dragoste, încât să-i țin cu sufletul lipit de Cuvânt? Griji omenești neînsemnate, căci ce am putea face noi fără Tine, Doamne? Și hora bucuriei a început cu pași mai mici din partea novicilor, cu siguranță mai mare din partea celor experimentați. Copiii, ca orice copii: unii mai talentați, unii mai visători, alții mai realiști, unii mai înțelepți, alții mai iubitori, unii mai curioși, alții, nepăsători. Dacă până acum, șezătoarea noastră prindea în hora bucuriei 10-12 copilași, anul acesta ne-am strâns vreo 40 de suflete.

Să promovăm valorile românești!

Concursul „Cultura și spiritualitatea românească” este oportunitatea noastră de a ne exprima, cât mai frumos, mai sensibil și mai înălțător dragostea pentru Dumnezeu și pentru „limba vechilor Cazanii”. În aparenta lor simplitate, textele propuse sunt, de fiecare dată, de o valoare și de o frumusețe extraordinară. Cele câteva rânduri oferite spre analiză sunt atât de profunde, încât pot permite nenumărate comentarii și asocieri. Îmi amintesc acum de o replică a lui Creangă dintr-o scrisoare adresată prietenului său, Eminescu: „Să mă ierți, bădie Mihai, că nu am avut timp să-ți scriu mai puțin!” Sună ciudat, dar a cuprinde multe idei în puține cuvinte este un mare dar. De obicei, textele care se propun astăzi elevilor la concursuri și olimpiade solicită un timp mare de lectură, iar ideile și răspunsurile care li se cer sunt limitate la câteva cuvinte, steluțe sau cerculețe, ceea ce este o mare pierdere pentru elevii care oricum nu mai comunică, iar când încearcă, mai ales în mesajele scrise, suprimă frumusețea vocalelor, a sunetelor care oferă limpezime, muzicalitate și armonie cuvântului. Logosul este, astfel, golit de frumusețea divină și apoi... ucis.

O durere la fel de mare mă învăluie atunci când privesc spre temele textelor care se propun. Dintre toate, magia, vrăjitoria nu este ocolită niciodată. Consider că această temă distruge sufletul copilului, care nu mai este antrenat să recunoască valori profunde, ci rătăcește printre himere, construindu-și visuri și idealuri pe tărâmuri ale închipuirii, populate de fantasmagorii și de personaje hidoase cu care se împrietenește și care devin pentru el repere de existență. E ca și cum, în minunatele basme ale copilăriei noastre, ne-am detașa de Făt-Frumos și am trece de partea balaurului, care e mai „cool”. Se schimbă valorile, iar copiii noștri, care cândva aveau ca repere personaje din valoroasele texte literare, istorice, din Sfânta Scriptură sau din Viețile Sfinților, personaje de la care învățau eroismul, curajul în fața vicisitudinilor vieții, bunătatea, onestitatea, sfințenia, au acum, din păcate, modele de falși eroi.

Dragostea maternă, munca și înțelepciunea - teme de reflecție

Dar... ce frumuseți ne-au mângâiat anul acesta sufletul în hora bucuriei din umila noastră șezătoare? „Mama” lui Nicolae Labiș, ființa a cărei dragoste jertfelnică își ascunde durerile și neputințele printre rândurile scrisorii adresate fiului, numai pentru a nu-l îngrijora și pentru a nu-i tulbura drumul spre lumină! Două catrene, atât i-au fost necesare tânărului nostru poet pentru a înveșmânta în coconul cuvântului, delicatețea, sensibilitatea, răbdarea, grija și dragostea maternă.

„Per aspera ad astra!” Arsenia, personajul Ioanei Nicolae, școlărița care a muncit până la jertfă pentru a-și agonisi bănuțul necesar începutului de an școlar, copila cu nume de sfânt, căreia lupta cu „rugile” ce îi sfâșiau gleznele i-a amintit de „rugile” pe care le adresa lui Dum­nezeu pentru a reuși, atunci când vocea neîncrezătoare a tatălui îi șoptea: „Nu credeam că te descurci, Arsenia!” Ce frumos joc de cuvinte: „rugi de zmeură” și „rugi” adresate divi­nității... împletirea rugăciunii, a trudei sufletului, cu munca. Un minunat model pentru tinerii de astăzi!

Ce bucurie am simțit când am reîntâlnit-o pe minunata noastră Magda Isanos, oferindu-ne nu doar „poieni” de ghiocei, lăcrămioare, toporași și brebenei, ci și darul „înțelepciunii!” Cum ne îndeamnă, draga de ea, să prețuim clipa prezentă, fără să rămânem ancorați într-un „ieri” ce a murit, fără să trăim cu gândul la un „mâine” ce nu s-a născut și care nu este promis nimănui: „Nu te gândi la mâine, nici la ieri./ Poate-naintea spicelor să cazi./ Stăpâni când nu suntem decât pe azi,/ Nu te gândi la mâine, nici la ieri”. Magda, căreia i se părea atât de trist „că nu privim la cer mai des,/ că nu culegem flori și nu zâmbim/ noi, care-așa de repede murim...” Magda, tânăra căreia i se părea ciudat „că se mai poate/ găsi atâta vreme pentru ură,/ când viața e de-abia o picătură/ între minutu-acesta care bate și celălalt...” Această copilă, în ale cărei opere nu doar cuvintele, ci și rima stihurilor sale vorbește despre cruce și despre îmbrățișare, ne învață că există zâmbet după lacrimă și ne îndeamnă să privim către pomii drepți care „cată totdeauna către cer/ și-n ruga lor cea verde parcă cer/ mai multă ploaie mai puțină ură”. Analizând omonimia termenului „cer”, îmi vine acum în minte un alt joc frumos de cuvinte al actorului Ioan Gyuri Pascu: „Eu cer de la Cer, și Cerul îmi dă tot ce-i cer, dacă știu cum să cer...”

Despre creație și iubire

Părăsesc acum textele alese din literatura română, pentru a face un infim popas și pe tărâmul scrierilor teologice. Mă prinde în bucuria logosului fraza înțeleaptă a Sfântul Vasile cel Mare, care insistă pe ideea că nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator. În Omiliile sale, Sfântul ne îndeamnă să privim la fru­musețea de pe pământ „pentru a ne spori credința în Dumnezeu” și să ne ridicăm ochii spre înălțimi, căci „cerul este conducător al credinței, arătând, prin ordinea din el, pe Însuși Meșterul Care l-a făcut”. Clipele în care ne-am oprit să vorbim despre creație și Creator ne-au condus spre cartea Genezei, spre povestioare despre încercările Fericitului Augustin de a-L cuprinde cu mintea sa limitată pe Dumnezeu cel nelimitat, despre frământările oamenilor de știință care au atins cosmosul, dar, curios, nu L-au găsit acolo pe Dumnezeu, despre micile făpturi necuvântătoare prin care ne vorbește Creatorul.

Nevoia de comuniune și de dragoste a omului am descoperit-o la Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirma că „Dumnezeu ne-a creat astfel încât să avem nevoie unii de alții” și că „e mai bine să umble omul în întuneric, decât să nu aibă prieteni”. Și izvorul discuțiilor a curs către anticul Cicero, către poetul Khalil Gibran sau către filosofia de viață africană „Ubuntu”, din cultura Xhosa, potrivit căreia „Eu sunt, pentru că tu ești!”

Cuvintele dragului nostru părinte Porfirie, potrivit cărora „suntem fericiți atunci când îi iubim în taină pe toți oamenii”, sfatul că „nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu, dacă nu trece prin oameni”, ne-au condus mintea către cel mai frumos „Imn al Dragostei” (I Corinteni, 13), către bine-cunoscutul aforism al Fericitului Augustin, „Iubește și fă ce vrei!”, și ne-au amintit de întrebarea cu care se spune că vom fi întâmpinați la ușa Raiului, acolo unde nu vom fi întrebați „Cine ești?”, ci „Cu cine ești?”

Împreună am muncit și împreună ne-am rugat în șezătoarea bucuriei, cunoscând că ,,munca fără rugăciune este servilism, iar rugăciunea fără muncă e cerșetorie” (Sf. Cuv. Cleopa de la Sihăstria). Am dăruit cu dragoste, iar Dumnezeu a primit dragostea noastră și, la rându-I, ne-a potopit cu bucurii. Copiii mei, eu sunt dascălul vostru, pentru că voi ați ales să fiți elevii mei... Slavă Domnului, pentru că ne-a dăruit clipe minunate împreună!