Dirijorul care ridică muzica „aproape de tronul lui Dumnezeu“

Plină de tradiţie şi de conţinut, muzica bisericească a fost menită dintotdeauna să pună în valoare cultul nostru nepreţuit, să-i aducă pe îngeri drept coslujitori Liturghiei şi ofrandelor noastre. De câteva zeci de ani, în fiecare duminică şi sărbătoare, la Catedrala mitropolitană din Craiova maestrul Alexandru Racu are grijă ca muzica să stea acolo unde îi este locul: „aproape de tronul lui Dumnezeu, unde îşi dă mâna cu poezia şi cu filosofia“. Despre experienţa sa de viaţă şi despre prinosul adus lui Dumnezeu prin muzică va vorbi în cele ce urmează.

Maestre, care a fost primul contact cu muzica din viaţa dumneavoastră şi cum v-aţi hotărât să alegeţi acest drum? Părinţii mei erau învăţători amândoi, absolviseră o şcoală normală unde se făcea pe vremea aceea muzică serioasă. Tata ştia să cânte la vioară, la chitară, la mandolină, la balalaică, de pildă, mama avea şi ea o voce foarte frumoasă, aşa că probabil încă din pântecele ei am auzit muzică la noi în casă. Poate prima mea aventură muzicală a fost la vreo patru ani, când tata m-a luat pe braţe, iar el punând degetele la o mandolină pe care o avea, foarte frumoasă, eu dădeam cu mâna pe coarde. Se pare că am dat bine în ritm, pentru că tata era entuziasmat. Deşi părinţii îşi doreau mult să devin muzician, pe vremea aceea muzica nu avea un statut prea bine văzut în societate. Eu nu am făcut liceul de muzică, am absolvit Colegiul „Fraţii Buzeşti“. Am avut însă un profesor foarte bun şi am fost un elev foarte sârguincios. Cu toate astea, dascălii mei îi spuneau adesea tatei: „Ei, domnuâ Racu, ce, vrei să-l faci lăutar pe fiul matale!? Lasă-l să facă altceva“. La aceste sugestii, tata, care voia de fapt să fac muzică, a cam rămas pe gânduri. A venit momentul să merg să mă înscriu la Bucureşti, la Conservator. Pe peronul Gării de Nord, situaţia încă nu era tranşată, şi tatăl meu m-a mai întrebat o dată: „Băiatule, unde mergem?“. Şi eu i-am răspuns că vreau să merg tot la Conservator. El a fost de acord, dar m-a pus să promit că o să mai fac şi altă facultate, iar eu i-am promis. Promisiunea aceea mi-am ţinut-o doar pe jumătate; am terminat două secţii la Conservator, am dat două examene de stat şi am două diplome de licenţă: una în pedagogie muzicală şi cea de-a doua în dirijat cor academic. „Pe vremea aceea, Uniunea Compozitorilor era o ramură foarte închisă“ Sunteţi membru activ al Uniunii Compozitorilor din România. Cât de greu v-a fost să ajungeţi pe această treaptă? Eu activam deja în cenaclul compozitorilor din Craiova, dar aceasta nu era echivalent cu a fi membru în Uniunea Compozitorilor. Condiţia a fost să trimit acolo şapte sau opt piese care deja primiseră avizul de difuzare şi, după aceea, să dau examen. Examenul a fost unul foarte greu, printre cele mai grele pe care le-am dat. Ţin minte că a început la ora nouă, de dimineaţă, şi s-a terminat la şase seara. M-au închis într-o cameră cu un pian la dispoziţie şi mi s-a dat să compun un bas cifrat - un lucru simplu pe care îl înveţi în şcoală, după asta a trebuit să armonizez o melodie populară şi în final ştiu că a fost o poezie pe care trebuia să o aşez pe note. Îmi amintesc că maestrul Wilhenbergher, Dumnezeu să-l odihnească, un mare meseriaş care răspundea de acest examen, ne-a spus cu o zi înainte să venim la noi cu câte un borcănel cu nes. În tot intervalul acesta de timp, din două în două ore, venea pe la noi pentru a ne aduce cafeaua care trebuia să ne ţină în formă. Eram tânăr pe atunci, inima nu zicea nimic când beam nes mult şi, până la urmă, a fost bine. Cinci ani după acest examen am fost membru stagiar, am mai trimis o serie întreagă de alte compoziţii şi abia după aceea am devenit membru definitiv. Pe vremea aceea, Uniunea Compozitorilor era o ramură foarte închisă, foarte intolerantă cu elementele care nu meritau să fie acolo. Iată că eu, din anii â80, când am devenit membru, am carnetul 418, aceasta dacă de gândim că Uniunea a fost înfiinţată prin 1920-1921. „Eu mă consider în primul rând dirijor“ Aţi compus foarte multe piese de valoare. Care credeţi că ar fi aceea care v-ar caracteriza cel mai bine? E greu de spus. Dar vreau să fac o precizare: chiar dacă a fost examenul greu, chiar dacă am compus mult, eu mă consider în primul rând dirijor. Acolo am la îndemână tehnica necesară, atât cea dirijorală, cât şi cea conceptuală, asupra piesei, ştiu şi pedagogie pentru a putea lucra cu oamenii, cunosc şi psihologia de colectiv de care este mare nevoie, am experienţa a peste 1.000 de piese dirijate, începând cu miniaturi de folclor şi sfârşind cu lucrări vocal-simfonice. Ca dirijor, îndrăznesc să spun că totuşi mă descurc onorabil, chiar bine poate. În calitate de compozitor, treaba stă diferit. Scriu mult mai greu, îmi trebuie mult timp, fac ciorne, nu merg la sigur. Ca dirijor, aproape niciodată în toată viaţa nu m-am pregătit de acasă pentru ce urma să dirijez, chiar dacă erau piese total necunoscute, pentru că îmi era la îndemână să le iau direct. Pentru compozitor e mult mai complicată treaba, dar până la urmă îmi ajută foarte mult în dirijat, şi invers. Fiind dirijor, ştiu posibilităţile vocii omeneşti, ştiu ce se poate, ce nu se poate, ce sună, ce nu sună, ştiu să conduc frumos melodia. Am atâtea exemple ale atâtor compozitori şi toate acestea şi-au pus amprenta asupra componisticii mele, dar şi componistica mi-a influenţat dirijatul. Dacă, ca dirijor, vii cumva din afară şi iei contact cu testamentul artistic pe care ţi l-a lăsat scris-cifrat în note compozitorul, în postura de compozitor cunoşti dinlăuntru sistemul şi deci, focalizând şi din afară, şi din interior, poţi să ajungi la o cunoaştere dirijorală foarte bună. Nu te poţi apropia de marii compozitori aşa, cu mâinile murdare. Publicul nu are acces la partitura muzicală, pentru el este ceva cu totul nou, la fel ca o scriere chinezească. Este nevoie de cineva care să traducă. Acesta este dirijorul sau corul care cântă. Este un mare pericol de a veni cu datele noastre, cu părerile noastre, proprii, şi să îndrăznim să schimbăm ceva din textul lăsat de compozitor. De aceea dirijorul nu trebuie să devină o oglindă strâmbă a muzicii. Un public cunoscător nu serveşte subcultura muzicală Prin urmare, aş putea spune că nu am o piesa anume care să mă reprezinte, ci programele sunt acelea care mă caracterizează ca artist-compozitor. Atât din perspectiva dirijorului, cât şi din cea a compozitorului, prefer lucrările de introspecţie, de profunzime, lucrările unde muzica se ridică foarte sus, aproape de tronul lui Dumnezeu, unde îşi dă mâna cu poezia şi cu filosofia. Aceasta este o lume absolut superbă pe care aş asemăna-o cu lumea alpiniştilor de performanţă, de mare altitudine, care acolo, în lumea lor, văd totul curat, văd totul pur, trăiesc sentimente înălţătoare observând lămurit lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. La fel este şi în muzică, te poţi ridica pe înălţimi numai prin piese de calitate. Dintre lucrările mele, cea mai dragă îmi este „Culegerea de podobii şi chinonice“, care a fost editată chiar la Editura Mitropoliei Olteniei. Aici este locul în care am reuşit să mă apropii cumva de vechea muzică psaltică. Aranjamentul unui astfel de stil este ca o muncă de pionerat, o muncă pe un teren încă nedefrişat, deoarece nu există reguli în a prelua muzica bisericească, este foarte greu să o preiei şi mai ales să o supui rigorilor componisticii armonice. Este o adevărată aventură, ceva de-a dreptul fascinant. „Mihail Bârcă a pus cu adevărat bazele corului Mitropoliei de la Craiova“ Când şi cum aţi descoperit pentru prima dată muzica bisericească? Muzica bisericească am descoperit-o tot aşa, de mic copil. Părinţii mei, fără a fi exagerat, erau nişte oameni profund religioşi. În fiecare duminică mergeam la biserică. Cred că dragostea pentru cele sfinte s-a transmis la fel ca primele acorduri de mandolină. Aici, la Catedrala mitropolitană, a existat un cor foarte bun şi foarte vechi la care au dirijat nume mari înainte de război. Eu l-am apucat pe maestrul Nină, dirijorul care a murit în cafasul Bisericii „Sfântul Ilie“. O moarte tare frumoasă; a închis ochii, lăudându-L pe Dumnezeu. Au urmat o serie de mari dirijori, după care corul a fost preluat de maestrul Mihail Bârcă, un adevărat clasic al muzicii corale româneşti şi un dirijor de renume. Cu toate acestea, maestrul era un personaj foarte pitoresc. De pildă, în Primul Război mondial a fost pilot. Povestea că îşi controla motorul avionului cu diapazonul: dacă era pe Si bemol, motorul mergea bine, dacă era pe Si natural, însemna că era supraturat şi trebuia să aterizeze pentru a nu avea probleme. Iată o îmbinare cu totul inedită între muzică şi aviaţie! Maestrul Mihail Bârcă a fost dirijorul care a pus cu adevărat bazele corului Mitropoliei de la Craiova. A beneficiat şi de sprijinul necondiţionat al mitropolitului Firmilian Marin, un mare iubitor al muzicii bisericeşti. Ajunseseră să aibă la un moment dat douăsprezece Liturghii complete în repertoriu, ceea ce este fantastic. Cel puţin teoretic, nu se repeta aceeaşi muzică decât din 12 în 12 săptămâni. „Din anul IV-V ni s-a interzis definitiv să mai cântăm în biserică“ Cum aţi reuşit să împletiţi cele două stiluri de muzică în activitatea dumneavoastră? Nu puteam să le alăturăm, nici măcar nu se punea problema aceasta pe atunci, pentru că erau vremuri tulburi, regimul comunist excluzând categoric muzica cu tentă religioasă din sistemul de învăţământ. În muzica armonică, mai bine de 90% din marile lucrări coral-simfonice apusene au tentă religioasă. Aproape întreg tezaurul acesta ne era interzis. În toată ţara se putea cânta într-o stagiune doar două lucrări religioase vocal-simfonice. Vă daţi seama că erau vreo optsprezece orchestre, iar coruri profesioniste mai erau, şi ele, aproape zece în toată ţara, aşa că rândul pentru a cânta aşa ceva îţi venea o dată la 5-6 ani. Ca studenţi, am găsit soluţia. Ne-am dus şi am cântat în coruri de biserică. De multe ori urcam în cafas, la maestrul Bârcă, şi cântam la prima vedere, spre marea mirare a coriştilor care nu erau şcoliţi pe vremea aceea. Mă duceam când puteam acolo, mai ales în vacanţe. În Bucureşti am cântat pe vremea studenţiei la Biserica „Mihai Vodă“, la biserica de lângă piaţa Matache, am cântat mult la Biserica Vergului etc. Pe deasupra, mai câştigam şi bani frumoşi din care îmi puteam asigura călătoriile cu tramvaiul şi cartela la cantină. Atunci când ni s-a interzis total, noi am făcut gură şi am zis: „Foarte bine, dar, daţi-ne dumneavoastră banii ăştia, că noi nu ne ducem, vezi Doamne, pentru educaţia mistică, ci ca să câştigăm un ban“. N-a prea ţinut treaba asta şi din anul IV-V ni s-a interzis definitiv să mai cântăm în biserică. Cam aşa m-am apropiat de muzica bisericească. „În clipa în care vii să-I slujeşti lui Dumnezeu se ridică alte cerinţe“ Cu câţiva ani în urmă, maestrul, dirijorul şi compozitorul Alexandru Racu a devenit părintele diacon Alexandru Racu. Cum vă simţiţi în postura aceasta de muzician şi sacerdot? S-a adăugat o nouă dimensiune la nişte lucruri cu care luasem contact de foarte mulţi ani. În ambele situaţii lucrezi cu tot ceea ce a dat Dumnezeu mai bun. Dirijorul nu poate fi o oglindă strâmbă a muzicii sale şi nici sacerdotul slujirii la care a fost chemat. Trebuie să ai respect faţă de aceste lucruri, dar în clipa în care vii să-I cânţi şi să-I slujeşti lui Dumnezeu se ridică alte cerinţe. Sunt două dimensiuni pe care trebuie să le respecţi, indiferent că eşti sau nu cleric, sau dirijor, sau simplu corist, sau credincios. Ce moment vă sensibilizează cel mai mult în Sfânta Liturghie? Ca diacon cred că sunt cel mai emoţionat în momentul în care zic la ectenie: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem“, asta poate şi din cauza vârstei, şi „Pre Tine Te lăudăm“, atunci când dirijez. Momente frumoase sunt mereu în Sfânta Liturghie, care este, practic, o continuă înşiruire de piscuri fără nici un fel de văi între ele, iar cel mai greu lucru este acela de a-i face pe oameni atenţi în aceste momente, să-i faci să se apropie de Dumnezeu. În cazul meu, apropierea de divinitate nu vine nici din modul raţional care nu te duce nicăieri, nici din modul emotiv, ci doar prin muzică, ofranda pe care mă străduiesc să o aduc Stăpânului. „Nu cer omului ce nu poate să dea“ Care ar fi psihologia corului pe care îl conduceţi? În mai toate corurile pe care le-am condus am întâlnit şi oameni oportunişti care, de fiecare dată, veneau cu veşnicele şi tristele argumente: „Lasă, maestre, că, la cât ne plătesc ei, noi cântăm bine“. Pe de altă parte, sunt şi oameni demni de tot respectul, oameni care cântă de cincizeci de ani în Corul Catedralei. Este ceva extraordinar. Am şi corişti de 80 de ani, la care vocea încă mai merge. Spre deosebire de oportunişti, oamenii stabili vin aici dintr-o chemare. De aceea ţin foarte mult la ei şi nici măcar nu mă pot supăra atunci când sunt greoi în reacţii, când se mai întâmplă să nu audă foarte bine ce le spun. Este greu să-i ridici împreună undeva, sus, dar, pe de altă parte, nici eu nu pot să renunţ. Uneori cântă bine şi foarte bine, dar nu vor să facă pasul acela pentru a cânta excepţional. Asta mă supără, nu cer omului ce nu poate să dea, poate îi cer doar ceea nu e dispus să ofere. În tinereţe, am făcut alpinism de performanţă, am colindat aproape toţi munţii ţării şi ştiu că la înălţime aerul este puternic şi rarefiat şi nu poţi rezista multă vreme. Ei sunt asemenea alpinistului care se ridică acolo, îi place, dar nu rezistă mult şi se duce jos, pentru a bea o ţuică fiartă la cabană. „Pentru că nu aveam voie în sălile de curs, repetam colinde într-un subsol“ Care este cea mai frumoasă amintire care vă duce înapoi, la vremea studenţiei? În primii trei ani de facultate mergeam cu colindul pe la profesori. Ne strângeam cam 20 de studenţi şi, pentru că nu aveam voie să cântăm colinde în sălile de curs, făceam repetiţie într-un subsol. Trebuia să fim foarte bine pregătiţi, pentru că profesorii noştrii erau cât se poate de exigenţi şi nu tolerau greşelile. Nu o să uit niciodată că ultimul colind se încheia pe la ora 1:00 din noapte, la uşa casei maestrului Dumitru Botez, dirijorul corului Filarmonicii şi al fostului cor Radio din Bucureşti, o somitate; sunt fericit că l-am avut profesor. Şi cam aşa era toată povestea: veneau 20 de corişti din corul Radio, artileria grea, veneau din corul Filarmonicii, de asemenea, şi mai eram şi noi, tinerii. Se făcea un cor de 60 de oameni. Nu aveam loc toţi în casă şi ieşeam în curte. Maestrul venea în faţa noastră şi începea să ne dirijeze. Întotdeauna era ca piesă obligatorie „Domnuleţ şi Domn din cer, mare-i seara de astăzi seară“. După cum vezi, dirijorii şi profesorii pe care i-am avut au fost un reper pentru muzica bisericească de care m-am îndrăgostit. Chiar dacă au fost condiţii foarte grele, am avut parte de o instruire muzicală foarte bună. A pus bazele Corului Filarmonicii din Craiova Părintele Alexandru Racu s-a născut în Republica Moldova, la Chişnău. A fost nevoit să părăsească meleagurile natale în timpul Primului Război Mondial, astfel ajungând împreună cu întreaga familie la Craiova. Este absolvent al cursurilor Şcolii Populare de Artă, pe care le-a urmat în paralel cu cele ale Liceului „Fraţii Buzeşti“ din cetatea Băniei. Pasiunea pentru muzică l-a determinat să se înscrie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Capitală, pe care l-a absolvit în perioada 1959-1960, prin susţinerea a două examene de stat: primul la secţiunea de pedagogie muzicală şi cel de-al doilea la secţiunea de dirijat cor. A pus bazele Corului Filarmonicii din Craiova şi, după o muncă laborioasă de opt ani, a reuşit să susţină, în 1962, primul concert a capella şi primul oratoriu integral din capitala Olteniei. Are la activ peste 350 de prime audiţii absolute şi peste 1.000 de concerte dirijate. În ceea ce priveşte activitatea didactică, în anul 1962 a fost profesor la Liceul de Artă „Marin Sorescu“ din Craiova la secţiile de pian, muzică de cameră şi acompaniament, în 1992 a pus bazele clasei de canto-clasic din cadrul Şcolii Populare de Artă, iar din anul 2000 a reînfiinţat cursul de teorie şi solfegii din cadrul aceleiaşi şcoli. În perioada 1992-1994 a funcţionat ca lector la Universitatea „Mihai Viteazul“, iar din 2003 predă cursuri de dirijat coral pentru studenţii secţiei de muzică din cadrul Facultăţii de Litere din Craiova. În decursul laborioasei sale activităţi profesionale, s-a bucurat de numeroase distincţii şi premii în ţară şi peste hotare, peste 30 la număr (Brevetul şi Insigna de Profesor evidenţiat, Trofeul „Ciprian Porumbescu“, „Meritul Cultural în grad de Cavaler“, conferit în 2004 de Preşedinţie etc). Este membru al Uniunii Compozitorilor din România, lucru cu care se mândreşte cel mai mult. Sub bagheta maestrului au funcţionat zeci de ani corurile Catedralei mitropolitane „Sfântul Dumitru“ şi al Bisericii „Madona Dudu“ din Craiova. În anul 2007, maestrul Alexandru Racu a primit taina diaconiei. Astăzi, la 72 de ani, părintele diacon Racu dirijează în fiecare duminică şi sărbătoare Corul Catedralei mitropolitane, asigurând răspunsurile la Sfânta Liturghie.