Discursul studentului A.D. Xenopol la Putna, de o uimitoare actualitate și după 150 de ani
Se împlinesc, pe 15 august 2021, 150 de ani de la marea sărbătoare de la Putna, prima care a adunat români de pretutindeni. Însuflețiți de idealul unității naționale, mii de români s-au strâns atunci în jurul mormântului Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Cu acest prilej, organizatorii au dorit ca discursul principal să fie ținut de un student. S-a organizat și un concurs în acest sens, din juriu făcând parte Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu și Vasile Pogor. Spre uimirea acestor trei mari personalități, organizatorii le-au înaintat spre jurizare doar un singur discurs, cel al studentului A.D. Xenopol (1847-1920). Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu pe 6 august 1871, Mihai Eminescu explică faptul că nu comitetul de organizare a decis ca juriul să primească doar un text, ci „numai membrii aceia, care lucrase și ei cuvântări, și care citind pe a d-lui Xenopol și convingându-se cum că ar fi cea mai bună din toate, și-au retras din bună voie pe ale lor”. Desigur, e un fapt rarisim ca, la un concurs de acest gen, competitorii să se declare de la început învinși și să recunoască, in corpore, un câștigător.
Textul tânărului de doar 24 de ani A.D. Xenopol este extrem de profund și, mai ales, de actual. Voi reda câteva pasaje din acest discurs, pentru a vă convinge de acest lucru citând, prin bunăvoința scriitorului Cassian Maria Spiridon, din textul publicat în revista „Convorbiri literare”, nr. 12 din 15 august 1871, pp. 186-192 (am optat pentru o „diortosire” a limbajului, spre a fi mai ușor de lecturat). Inițial, am fost ispitit să fac o serie de comentarii. Am considerat, pe de o parte, că este mai cuminte să mă abțin, iar pe de altă parte, îmi doresc ca fiecare să poată „digera” ideile de mai jos fără nici o influență sau vreo grilă de interpretare propusă de mine. Sunt convins că nu veți regreta timpul alocat lecturii.
Dar astăzi, cu toate turburările timpurilor, nu e atâta vorbă de războaie și de lupte sângeroase; răul nu este atâta în afară, cât înăuntrul nostru și în contra acestuia este de luptat. (...) În dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea tuturor; în această nearmonie a inimilor și spiritelor stă rădăcina mai adâncă a relelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne amenință. De aceea, pe mormântul bărbatului ce a știut a concentra în sine toate razele de bine ale poporului său, să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părțile, spre o împreună lucrare (pp. 189-190).
Să lucrăm cu toții împreună la răspândirea acelorași credinți și speranțe, să legăm românul din Ardeal cu cel de lângă Prut prin cuget și simțire, și să lăsăm mersului istoriei apropierea tuturor intereselor. Când tot românul va tinde către un țel, când unirea minții și a inimii va fi încheiată, atunci acea politică va urma numaidecât din însuși mersul lucrurilor! (p. 190).
Pe timpul lui Ștefan, elementul cel bun predomina înlăuntrul țării, căci acesta era unit în jurul unui centru, astfel că putea menține înlăuntrul țării unitatea și lupta se concentra împotriva răului din afară. Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru din cauză că elementul bun rămâne răzlețit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentreze tot ceea ce este mai ales în națiunea noastră (p. 191).
Ștefan cel Mare avea mai mult a se lupta contra pericolelor din afară. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii și brațul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români. Timpul de astăzi a schimbat totul, și răul, și lupta contra lui. Noi avem să ne luptăm mai mult contra dezbinării, (contra) neînțelegerilor interioare: arma noastră este pana și graiul: puterea noastră, virtutea inimii nu mai puțin trebuincioasă decât pe câmpul de război ‒ și spiritul neobosit; victoriile noastre se vor urma în tăcere, în sfera cea ascunsă a gândurilor omenești. Dar cu toată această deosebire, rămâne adânca asemănare a luptei, acuma ca atunci, în contra unui rău care amenință existența și propășirea poporului nostru (p. 191).
Să fim ceva prin lucrarea noastră și nu numai prin ajutorul lucrărilor altora. Să nu așteptăm pururea lucrări gata de la alte popoare; să nu introducem în poporul nostru, pentru a mulțumi trebuințele lui, așezăminte străine, ieșite din munca și osteneala altor popoare; să nu traducem veșnic cele de nevoie pentru întinderea și adâncirea cunoștințelor noastre, ci să căutăm a scoate din creierii noștri însuși cele de trebuință pentru propășirea poporului, precum scotea Ștefan cel Mare din mușchii poporului român însuși puterea pentru apărarea lui (p. 191).
Să nu ne înșelăm asupra stării în care ne aflăm. Să nu ne orbim noi înșine prin lingușiri și înălțări peste ceea ce suntem în adevăr. Când Ștefan cel Mare își scăpa poporul întreg prin vitezele sale lupte, când întregul popor înălța rugi fierbinți către cer pentru măritul Voievod, acesta, departe de a se mândri de propriile fapte, petrecea după obiceiul timpului de atunci zile întregi în post și în rugăciune și nu se orbea asupra primejdiilor ce-l așteptau și de acolo înainte, asupra muncii ce avea încă de muncit pentru a ajunge la țelul său (p. 192).
Să nu ne grăbim întru realizarea scopului nostru. Să nu pripim prin o lucrare nesocotită mersul împrejurărilor, pentru a nu arunca în o veșnică noapte mândrul viitor ce începe a luci (p. 192).