Drumul către icoanele părintelui Mihail Gheațău

Parcursul pictorilor iscusiți ne îndeamnă să ridicăm mereu ochii către Dumnezeu, de la Care și prin Care sunt toate, și să recunoaștem, prin talanții primiți în dar de la Creatorul tuturor, lucrarea dumnezeiască.

Marii mânuitori ai penelului au simțit dintru început sensibilitate aparte, o chemare pentru culoare, din copilărie sau de la o vârstă fragedă. Când au pus mâna pe creion sau pensulă, mulți dintre ei au simțit că erau purtați de o mână nevăzută, care lucra împreună pentru realizarea unui desen, a unei picturi sau a unei eboșe.

Primind cartea părintelui Mihail Gheațău de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, intitulată „De la tablou la icoană”, m-am bucurat privind mai întâi icoanele reproduse în paginile volumului și așezate în centrul lucrării la loc de cinste. În partea de început a volumului se regăsesc picturile realizate în tinerețe, în vremea studiilor medii și universitare. Icoanele și prototipurile pentru relicvarii, iconostase și strane au fost așezate la final, ca o încununare a slujirii sale pe altarul artei și al picturii bisericești.

Privind icoanele părintelui Mihail, am înțeles cuvintele spuse de oamenii înțelepți și trăitori, pe care le-am auzit de multe ori, și anume că icoanele sunt ferestre ale Împărăției lui Dumnezeu sau ferestre către cer. Alții au mers mai departe și au afirmat că icoana este fereastră spre absolut sau chiar imagine a nevăzutului.

Chiar dacă am citit și auzit fragmente, mai consistente sau mai lapidare, din scrierile Sfântului Ioan Damaschin, din lucrările dedicate iconografiei sau artei icoanei, semnate de Leonid Uspensky, Charles Diehl, Paul Evdochimov, Michel Quenot, Constantin Cavarnos, Nikolai Ozolin sau rânduri scrise de istorici și teologi români, precum I.D. Ștefănescu, Vasile Drăguț, Badea Cire­șanu, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, monahia Atanasia Văetiși, Ștefan Ionescu-Berechet, nu trebuie să uităm că icoana amintește de coborârea lui Dumnezeu în lume, oferind chip tainei prin care Cel fără de început S-a făcut om, pentru ca noi să putem vedea slava Lui.

Imaginea nevăzutului, imaginea Celui pe Care L-au căutat de demult cei drepți, pe Sinai și Horeb, S-a descoperit pe Tabor.

Marii teologi monahi recomandau călugărilor din Athos și nu numai să aibă în chilia lor icoana Schimbării la Față, pentru a pregusta, în măsura în care se poate, slava revărsată înaintea ucenicilor, dar și lui Moise și Ilie, care au venit să-L vadă pe Cel care luase chip de om, făcându-Se asemenea nouă, afară de păcat. Lumina neapusă a lui Dumnezeu, îmbrățișând inima cu dragoste infinită, ridică omul dincolo de tăcere, acolo unde cuvintele devin rugăciune, iar timpul se oprește în pragul veșniciei.

Nu doar istoricii de artă apreciază frumusețile picturale. Fiecare dintre cei care prețuiesc valoarea icoanei, dar nu atât pe cea estetică, cât pe cea duhovnicească, și o privesc cu gândul la cel pictat pe ea - mintea îndreptându-se astfel către sfântul reprezentat în icoană, nicidecum către materia din care este făcută -, înțelege cât de importantă este legătura omului cu Dumnezeu.

Dincolo de aprecierile, savante sau modeste, ale cuiva despre zugravii care pictează icoane, rămâne esențială legătura pe care aceștia o aveau cu Dumnezeu. Mare dar are un pictor iscusit, care găsește culorile potrivite pentru a-L zugrăvi pe Cel care nu se poate așeza sub mână omenească...

Ascultându-l de multe ori pe Sfântul Cuvios Cleopa Ilie de la Sihăstria, am fost, de fiecare dată, impresionat de felul în care elogia un iconar care, prin lucrările lui, îi furase inima și privirile, Ioan (Irineu) Protcenco. Îl descoperise mai întâi prin icoanele pictate de acesta și ajunse în diferite colțuri ale țării.

Fugar ascuns în București și Afu­mați, Ioan Protcenco traversa în acele vremuri de restriște o perioadă cumplită a vieții sale. Câțiva apropiați îi duceau icoanele în diferite locuri pentru a fi păstrate sau vândute, pentru ca, astfel, pictorul să-și ducă traiul zilnic.

Așa au ajuns câteva dintre icoanele pictate de pribeagul ucrainean, un fel de pustnic sihăstrit prin case încuiate, de frica stăpânitorilor zilei, să-l impresioneze pe egumenul de atunci al Mănăstirii Sihăstria, Cleopa Ilie.

Protcenco avea să fie căutat de Părintele Cleopa personal și, prin oameni influenți ai acelor ani, bătrânul stareț a reușit să-l scoată din casele zăvorâte și să-l aducă la Sihăstria, unde a pictat paraclisul închinat Sfinților Ioachim și Ana, în care blajinul avvă săvârșea, împreună cu soborul mănăstirii, slujbele în timpul iernii. Când privești astfel de icoane - chiar dacă anumiți critici de artă sau teologi cu vederi rafinate le-ar putea amenda, pentru stilul apropiat de arta apusea­nă -, ești impresionat, întrucât pictorul încearcă să creeze o comunicare și o comuniune a omului cu Dumnezeu și cu sfinții reprezentați în culorile meticulos așezate în icoana de pe șevalet.

Privirea și închinarea la sfintele icoane ridică inimile și mințile dintru cele trecătoare, aflate aproape de ță­rână, către cele înalte, netrecătoare, spre a dobândi, așa cum Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă, „gândul lui Hristos” (1 Cor. 2, 16). Îmi amintesc și de admi­ra­ția pe care Cuviosul Cleopa o avea față de trăirea duhovnicească a pictorului Irineu Protcenco, un nevoitor adevărat, care lucra în stare de post și rugăciune, până după prânz sau către seară, când gusta puțin din roadele pământului. De asemenea, iubea liniș­tea, rugăciunea, singurătatea, stări care îl însoțeau când picta. Cu gândul la această ne­voință și simplitate trebuie să privim tot ce a rămas de la el, multe dintre lucrările sale aflându-se la Mănăstirea Sihăstria, fie în paraclisul ctitorit de locuitorii satului Rădășeni, fie în muzeul care adună un important tezaur.

Am fost bucuros și încântat admirând icoanele prezente în lucrarea părintelui Mihail, „De la tablou la icoană”. Chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfântului Ioan Botezătorul, al Cuvioasei Parascheva de la Iași și al Sfintei Teodora de la Sihla, cele două sfinte care îl ocrotesc pe părintele Mihail, una de demult, din Munții Sihlei, de la începutul slujirii sale ca monah, și cealaltă apărătoare a cetății Iașilor. De altfel, moaștele celei mult-milostive au stat vreme îndelungată în locul unde a realizat un atelier de pictură, în care au fost izvodite multe dintre icoanele prezente în carte.

La acestea se adaugă icoana Schimbării la Față, la care am făcut referire, și altele, precum cea a Sfinților Trei Ierarhi, a Sfântului Nicolae, a Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv și exemplele pot continua.

Dintre proiectele prezente în lucrare, am remarcat un prototip pentru un relicvar, de o mare frumusețe, pentru care îl felicit din toată inima pe autor, dar și modelele pentru cruci, pentru distincții de vrednicie, pentru iconostase și strane, propuse de părintele Mihail în ultima perioadă.

Revenind la paginile de început ale cărții, m-am întâlnit cu picturile părintelui Mihail, cu reprezentări de natură moartă, cu studii diferite, cu portrete compoziționale sau schițe după portrete celebre, după autori recu­nos­cuți interna­țional, dar și după autori români. Fiecare dintre acestea are o frumusețe aparte. Sigur, unele strălucesc în mod deosebit, așa cum se întâmplă cu lucrările din viața artiștilor, muzicienilor, scriitorilor. Sunt pagini care impresionează și care constituie adevărate capodopere. La fel și picturile...

Între desenele și grafica propuse spre meditație de părintele Mihail, sunt, de asemenea, multe studii, în creion ori penel, guașe pe hârtie etc. Unele dintre ele au avut ca model de inspirație pictori celebri, cum ar fi Michelangelo sau Leonardo da Vinci, dar și alții. Crochiuri după modele, studii după diferite teme, crochiuri în peniță, crochiuri în pensulă, studii de portrete compo­ziționale și altele asemenea se regăsesc în lucrarea menționată.

Amintesc cu bucurie și alte cărți ale părintelui Mihail: „Teofania. Scurtă in­cursiune biblică și artistică în istoria icoanei «Botezul Domnului»” (Ed. Doxo­logia, 2010); „«Ochiul lui Dumnezeu» - o istorie vizuală a unor simboluri” (Ed. Doxologia, 2014); albumul „Influ­ențe Art Nouveau în arta decorativă eclesială. Mănăstirea «Sfinții Trei Ierarhi» din Iași” (Ed. Doxologia, 2015); „Biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» din Bârnova - Un monument cu veș­mânt pictural inedit” (Ed. Tehnopress, 2016); albumul „Muzica tăcută a pietrei. Sculptura ansamblului compozi­țio­nal al bisericii Mănăstirii «Sfinții Trei Ierarhi» din Iași” (Ed. Doxologia, 2019).

Lucrarea „De la tablou la icoană” este o frumoasă alcătuire, extrem de prețioasă pentru iubitorii de picturi, schițe și desene și chiar de proiecte eclesiale, pe care ni le propune un trăitor profund, care a dobândit deja o vastă experiență, fiind în decursul timpului preocupat de subiecte cu o rară frumusețe și sensibilitate.

Când eram slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași, l-am întâlnit de multe ori pe viitorul monah, care frecventase cursurile Liceului de Artă „Ștefan Luchian” din Botoșani și apoi pe cele ale Liceului de Artă „Octav Băncilă” din capitala Moldovei, obținând, încă de atunci, mai multe premii.

Din 1992 până în 1998, el a continuat studiile la Facultatea de Arte Plastice (Facultatea de Arte Vizuale și Design de acum) a Universității de Artă „Geor­ge Enescu” din Iași, unde a avut mari profesori, pictori recunoscuți, precum Dan Hatmanu, Adrian Podoleanu, Liviu Suhar și Dimitrie Gavrilean.

Sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru faptul că i-am întâlnit pe toți aceștia, pe trei dintre ei cunoscându-i prin grija domnului Grigore Ilisei, care i-a avut ca prieteni buni. Tot domnului Grigore Ilisei îi datorez obținerea unor lucrări ale lui Adrian Podoleanu și Dan Hatmanu, dăruite cu anumite prilejuri, iar pentru cele pictate de arhicunoscutul și apreciatul Dan Hatmanu, adeseori, a intervenit personal.

Bucurându-mă împreună cu iubitorii de pictură și de culori care reușesc să-și înalțe inimile dincolo de cele pământești, îl felicit pe părintele Marius Mihail Gheațău pentru publicarea lucrării „De la tablou la icoană”. Totodată, îi doresc spor în lucrarea pe care o are la inimă de vreme îndelungată și mă rog ca revărsarea de har și inspirata activitate a penelului să continue, spre folosul lui și al Bisericii pe care o slujește cu râvnă, pricepere și dăruire multă.