Distracţia care ne omoară veşnicia
Unul dintre punctele fundamentale ale creştinismului este învăţătura despre viaţa viitoare, înfăţişată ca spaţiu al unei negrăite bucurii, în care stăpâneşte iubirea lui Dumnezeu ce învăluie sufletul, dăruindu-i fericire, odihnă şi desfătare veşnice. Dar totuşi omul vrea să guste şi în această viaţă puţină desfătare, puţină distracţie. Distracţia însă e doar forma profană a bucuriei cereşti. Încă din secolul al IV-lea, spre pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur a socotit extrem de oportun să scrie împotriva distracţiei lumeşti sub toate formele ei. De ce? Premisele de la care porneşte în critica lui sunt în principal trei: 1. distracţia nu e o atitudine neutră, ci deseori e asociată cu imoralitatea, prin care se strică starea sufletească a creştinului; 2. prin distracţie ne risipim timpul pentru mântuire. Aceasta întrucât în viziunea creştină timpul nu e o dimensiune aleatorie a existenţei, ci timp al mântuirii, adică reprezintă un interval dăruit de Dumnezeu pentru un scop precis: salvarea sufletului. Aşa că, timpul fiind scurt, orice irosire atrage după sine primejduirea scopului dat; 3. prin distracţie se înlătură perspectiva formatoare a suferinţei, a crucii mai exact. Deoarece în creştinism suferinţa e văzută ca având un rol esenţial în lucrarea mântuirii. Aici ar mai trebui ştiut că, în fapt, distracţia lumească nici nu poate elimina suferinţa, ci, dimpotrivă, o amplifică, adăugând la durere neînţelegerea rostului ei.
Acum, s-ar putea să greşesc, dar cred că cea mai emblematică imagine a omului contemporan e aceea a unui ins în căutare disperată după distracţii. Asta întrucât trăim într-o vreme în care s-a generalizat acea mentalitate îngustă, potrivit căreia viaţa omului are două coordonate mari şi late: munca şi distracţia. Şi, în conformitate cu acest principiu, i se prezintă omului o bogată ofertă la alegere. Există în acest sens o armată de lucrători pentru binele nostru, adică pentru izvodirea şi promovarea unor distracţii cât mai atractive şi mai variate. În toate spaţiile publice, chiar şi în magazinaşele de cartier, există neapărat şi un monitor care deversează continuu ştiri sau seriale zilnice de televiziune, în care cancerul bârfei glumeţe e ridicat la rang de artă. Dar, în afară de programele de divertisment, te frapează valul distracţiilor banale, mijlocite de atotprezentele monitoare ale smartphone-urilor. Peste tot oamenii stau şi se joacă sau se relaxează vizitând pagina de facebook pe telefon: în metrou, pe stradă, pe holurile instituţiilor, ba chiar şi la întâlnirile cu prietenii.
Dar de ce totuşi nu ne putem ostoi această dorinţă aproape maniacă de distracţie, nici măcar acum, în Postul Mare? De ce nu putem avea limite în acest caz? Explicația e una foarte simplă: pentru că nu avem ceva mai profund prin care să contrabalansăm acest balast psihotoxic al distracţiei. Şi, mai exact, pentru că nu am ajuns să simţim rugăciunea şi slujbele Bisericii ca pe o odihnă a sufletului, ca pe o relaxare de ordin superior a minţii. Iar acest lucru ne face să ne „detensionăm” în distracţii mărunte şi mizere, pe care ni le îngăduim ca pe o compensaţie necesară la viaţa atât de searbădă, atât de calculată, atât de robotizată pe care ne-o asumăm de bunăvoie, preţuind-o ca pe un indice al progresului. Iată provenienţa acestei goane după distracţie!
Însă acum apare o nouă întrebare: de ce totuşi creştini fiind cei mai mulţi dintre noi, nu simţim odihna şi bucuria rugăciunii? Tocmai aici e problema de fond, care nu mai e nici simplă şi nici lesne de rezolvat! Pricina stă într-o gravă greşeală teologică, ce a invadat întreaga viaţă bisericească, toată înţelegerea şi toată simţirea creştină. Ei bine, neîmplinirea noastră e datorată perceperii învăţăturii lui Hristos şi implicit a relaţiei noastre cu Dumnezeu într-un mod juridic, exterior şi superficial. Ca şi cum creştinul ar avea de împlinit nişte datorii faţă de Hristos, ca să-şi împace - chipurile! - conştiinţa lui creştină, să-şi asigure o relaţie corectă cu Dumnezeu, să-şi rezolve anumite probleme cotidiene etc. Iar între aceste datorii e trecută, desigur, şi rugăciunea.
Aşadar, în loc să domine adevărata tradiţie a rugăciunii ca stare de fericire, ca desfătare, ca forţă capabilă de a transforma orice suferinţă în bucurie, ca relaţie de iubire desăvârşită dintre om şi Dumnezeu, ca o negrăită împlinire sufletească, am adoptat înţelegerea greşită a rugăciunii ca datorie juridică a omului faţă de un Dumnezeu distant şi formal. Or, tocmai această atitudine străină creştinismului ortodox a dus la imensul nostru gol sufletesc, care se vede foarte bine amplificat la generaţiile tinere de azi, tot mai vide şi, în compensaţie, tot mai ahtiate după distracţie. Atitudine prin care nu doar îşi „omoară timpul”, ci şi destinul veşnic al sufletului.