Doamne, dă-mi această apă!

În mod paradoxal (căci ce altceva este firescul lui Dumnezeu?), anul acesta singură Ortodoxia a avut o prăznuire neumbrită de conflictul din Orientul Mijlociu a celei mai însemnate sărbători ale sale. Armistițiul, rânduit parcă anume pentru ca Sfânta Lumină să poată coborî în pace, arată că Ortodoxia este vie și Domnul în mijlocul ei. Dau mărturie și multe alte semne, spre exemplu numărul mare de convertiri din lumea apuseană. Ca dovadă, în America s-a ivit deja necesitatea de a avea un număr tot mai mare de preoți ortodocși, iar la Londra, în 10 mai, s-a sărbătorit împlinirea unui an de la întronizarea primului Arhiepiscop român al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Mă gândesc și la actorul Mel Gibson care, deși catolic practicant, a spus „că nu s-a simțit nicăieri mai aproape de Dumnezeu ca în Muntele Athos”, pe care l-a vizitat acum câteva luni, înaintea începerii filmărilor pentru „Învierea lui Hristos”. Pentru noi nu este de mirare, Dumnezeu, cu Trupul și Sângele Său, este prezent în Altarul fiecărei biserici sau mănăstiri ortodoxe. Toate cele de mai sus sunt un răspuns peste veacuri la întrebarea fundamentală care o măcina dureros pe samarineancă, înainte de a deveni Fotini: Unde trebuie să ne închinăm?

Pe Tine Te caut dis-de-dimineață

În Joia Mare, devreme, înainte de Sfânta Liturghie, am avut bucuria să revăd o fostă elevă dragă sufletului meu. Venise să se spovedească și să se împărtășească. Acum mai bine de 12 ani, la prima oră de dirigenție la clasa a V-a, după prezentări, se lipise de mine și așa a rămas până la sfârșitul orei. Era cea mai micuță din clasă și aveam să înțeleg mai târziu că nevoia de atașament era de fapt un răspuns la situația dificilă de acasă.

Deși era bine îngrijită și educată de nașa ei, îi lipsea afecțiunea mamei, care suferea de o boală incurabilă. Îi plăceau foarte mult orele de religie, era activă și se vedea că primise o educație religioasă. Nașa o ducea la biserică, se spovedea și se împărtășea. Apoi am pierdut legătura. Dar, în Joia Mare, până să înceapă slujba, după ce a primit Sfintele Taine și s-a închinat sfântului ei ocrotitor, mi-a spus dintr-o suflare durerile și căutările ei. Voia să înțeleagă sensul unor suferințe, de ce Dumnezeu a îngăduit boala și moartea mamei, unele neîmpliniri în dragoste și alte evenimente dramatice în viața ei. Și peste toate, cel mai dureros pentru ea era faptul că avea îndoieli în credință. Se simțea foarte vinovată pentru asta.

I-am răspuns prin cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt, pe care le foloseam adesea la clasa a XII-a, anume pentru astfel de frământări: „Prin faptul că mă rog, deşi mă îndoiesc, deci prin urmare nu cred în mod absolut, cred! Aceasta e credinţa: depăşirea punctului critic al dialecticii”. S-a liniștit astfel, înțe­legând că, deși nu mai are poate aceleași trăiri ca în copilărie, prin faptul că împlinește cele ale credinței și se roagă, de fapt Îl caută pe Domnul și se pregătește să facă saltul de la credința moștenită din familie la cea asumată deplin.

Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine

Și nu este singura. Am mulți foști elevi care sunt pe cale să facă acest salt. Unii au fost silitori la disciplina noastră, chiar olimpici. Încercând să înțeleagă lucrarea lui Dumnezeu în viața lor, s-au pomenit filosofând cam mult și au devenit îndoielnici. Dar cine nu este îndoielnic? Este firesc așa, în fond credința nu este certitudine, ar însemna ca nimeni să nu fie liber și să ia cunună pentru alegerile sale. Pentru cei care încă mai participă la slujbe și la Sfintele Taine, răspunsul va veni cândva firesc, dar ceilalți vor avea de parcurs un drum dureros până când, în loc să Îl caute ei pe Dumnezeu cu mintea, se vor lăsa găsiți de El.

Calea cunoașterii lui Dumnezeu prin efortul rațiunii, specifică Apusului și celor care se îndeletnicesc cu filosofia, este până la urmă o fundătură, cu excepția cazurilor în care o durere vie sau lucrarea directă a harului rân­duiește altfel. Pentru că, de fapt, orice convertire autentică este pe Cruce, de care în mod greșit fugim. Poticnirea este în noi, după cuvântul Maicii Siluana: „De fapt mă durea împotrivirea la durere. Și când am spus că, dacă mai durează, am să explodez, am să crăp, vocea mea din adânc a spus: crapă! Și s-a făcut lumină... Atunci m-am întâlnit cu Dumnezeu și am căutat o formă să mă închin Lui”.

Credem nu numai pentru cuvântul Tău

Sub forma cea mai comună, împotrivirea la durere este comoditatea. Ea nu produce sfinți, ci dimpotrivă. Lumea apuseană este un exemplu viu în acest sens, de aici și numărul mare de convertiri despre care vorbeam. După cum arăta într-o conferință recentă părintele Grigore Dinu Moș „în plan duhovnicesc, efectul distructiv al confortului echivalează cu catastrofa unui război mondial”. El amintea și o profeție a Sfântului Evmenie despre războiul din Ucraina, care nu va putea fi oprit, „pentru că numai așa se va vindeca lumea”.

Suferința este singura modalitate prin care omul se mai poate trezi din nepăsare, uitare și neștiință, cei trei mari uriași care îl despart de Dumnezeu. Ieșirea din zona de confort este o condiție obligatorie pentru a-L întâlni, de aceea sfinții și-au asumat de bună voie nevoințe aspre, post, rugăciune, priveghere sau milostenie. Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău, această minune a Moldovei prăznuită de curând, stă mărturie și este grabnic-ajutătoare pentru cei care doresc să iasă din lenevire.

Uneori, mai ales la începutul posturilor, pentru a-i ajuta pe elevi să înțeleagă valoarea nevoinței în dobândirea unei așezări mai bune înaintea lui Dumnezeu, foloseam un banc adaptat sub forma unei povestioare. Era vorba despre un om care avea o mulțime de copii, nevastă și animale, dar trăiau într-o singură cameră și el nu mai putea răbda. Înainte de a-și lua lumea în cap, l-a întrebat pe un înțelept ce să facă. Acesta i-a spus să bage în casă și capra. După scurt timp, omul a venit și mai disperat, dar înțeleptul l-a îndrumat să mai ia și alte animale în casă, așa încât după câteva zile omul a venit din nou, sleit de puteri, hotărât să plece de acasă. Dar înțeleptul i-a spus să scoată animalele din camera pe care o împăr­țeau cu toții. Când s-au reîntâlnit, omul era bucuros și mulțumit cu situația lui. Elevii înțelegeau că o mică suferință, fie ea și postul, poate schimba starea lăuntrică a omului, prin recunoașterea darurilor pe care Dumnezeu i le-a dat, mai ales cel al credinței celei adevărate. Era un prim pas pentru a trece de la practicarea unei tradiții de familie la viața în Hristos, văzută în adevărata ei valoare, vie și asumată în urma trecerii prin încercări.

Revin la eleva mea dragă și la un alt fost elev și prieten care știu că se luptă cu îndoiala. Da, este în firea omului să nu prețuiască ceea ce are și nu este de mirare că mai degrabă un străin din Apus descoperă, asemenea samarinencei, închinarea în duh și în adevăr. Dar important este să nu înceteze a căuta și a cere lui Hristos să le dea apa cea vie. O vor primi și va rodi.