Copiii de la Dunărea de Jos

„Doamne, bine este nouă să fim cu Tine aici...” (Matei 17, 4). Să fim acum și aici cu Tine, doar pentru Tine. Acum, în prezentul acesta ca o poezie vie cuprins între neînceputul și nesfârșitul Timpului spre care ne înalți din zdrobirea inimilor spre răcoarea izvoarelor ce mărginesc dorita nemărginire a curților Tale înflorite. Aici, în cetatea străveche împlinătoare a Cuvântului, botezată în sânge de sfinți mucenici români, așe­zată temeinic pe malurile apei cu lină curgere deasupra căreia plutește, prin mătasea norilor, dulcele vals al lui Johann Strauss, Frumoasa Dunăre albastră.

Fiece întâlnire cu semenii începe ca o poveste. A fost odată... Era ziua de 29 a unui aprilie fraged, vibrând parfum de imnuri pascale sub cerul de culoarea irișilor. Noi, preoți și profesori, ucenici pe calea spre un alt Emaus, eram oaspeții Arhiepiscopiei Dunării de Jos. Gazda dragă, Înaltprea­sfințitul Părinte Casian, cu privire surâzătoare și vorbe tihnite de Filocalie ce ne așezau sufletul în chip nevăzut înaintea unei minuni ce avea a se împlini: „Zis-a Domnul pilda aceasta...” Și am devenit împreună mâinile vrednicei Marta și inima rugătoare a Mariei, boabe pârguite într-un singur ciorchine mustind de viață, cu adevărat o turmă și un Păstor, semințe și Semănător, talanți și drept Îndrumător.

Era vremea culesului bunelor roade după săvârșirea unei misiuni sădite de optsprezece ani ca o rădăcină nouă în via Domnului și împlinită an de an cu credința Apostolilor și râvna purtătoarelor de mir: Concursul Națio­nal Catehetic „Hristos împărtășit copiilor” al Patriarhiei Române, închinat anul acesta celei mai sensibile și dintotdeauna esențiale teme de reflecție, „Familia - binecuvântarea lui Dum­nezeu și școala iubirii smerite și darnice”.

Și iată, înaintea noastră, pe masă, în locul fagurilor de miere și al pâinii pascale, în a cărei frângere se aude suspinul Răstignirii izbăvitoare, așteptau aceste lucrări înțelept cumpănite în cateheze şi activităţi practice în școli și parohii care au bucurat deopotrivă pe împlinători și primitori. Pagini multe și coli de desen acoperite de mărturii, forme, imagini, culori, gingașe capodopere în miniatură, unde numai inocența, creativitatea și frumusețea pură a unei credințe fără egal și de-o trăire a Cuvântului vitală lumii de astăzi și de mâine ar fi putut să dăruiască atâta lumină din Lumină. Toate lucrările le aparțineau deplin lor, cei mai mici decât noi, îndrumătorii - slujitori ai altarelor și cadre didactice -, cei mai plăpânzi și mai lipsiți de înțelegere uneori, însă cei ce au un curaj decisiv și o forță demnă de a vesti fără odihnă mântuirea prin curăția inimii și prin ochii cărora se inserează în deplin adevăr Împărăția cerurilor: copiii.

Prin paginile împodobite le auzeam parcă râse­tele pline de soare și glasurile amestecate cu fluturii din livezile de meri înfloriți, în vreme ce pe umerii vârstei lor de aur purtau ca niște aripi înalte până la nori preadulcea misiune a împlinirii acestei lucrări dragi Bisericii Ortodoxe.

Strălucind de bunătate și într-atât de râvnitori, bravi ucenici ai Sfântului Andrei cel întâi chemat spre a fi lumină pământului, acești 2.700 de copii, elevi de la școli gimnaziale și licee din 141 de grupuri catehetice parohiale ale Dunării de Jos, ne-au învățat că glia unde se clădesc zidurile acestei lumi se numește Iubirea: „Ce e mai prețios ca iubirea? Iubirea e mai presus de existență, iubirea e încoronarea ei” (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae).

Și în ce loc ne întâlnim frumos, autentic și definitiv cu această Iubire? Copiii ne-au răspuns în cuvinte scrise, cuvinte desenate: familia - drag odor al sufletului, prima icoană a Bisericii, ea însăși prima familie a neamului nostru românesc, coloana infinită de care ne vom sprijini încercările și neputințele acestui veac, purtând-o în lăuntrul nostru așa cum ne purtăm întreaga viață cu fiece pas, cu fiece gând, de pe ascuțișul Golgotei pe culmea Taborului. În fiece lucrare a copiilor s-a simțit același dor incandescent, precum rugul nemistuit, față de familie și valorile ei nemuritoare cu o mie de înfățișări: chipurile părinților, chipurile bunicilor, candela tot atât de bătrână precum cărarea ce duce la poarta casei întotdeauna deschisă în așteptare. Doar acolo, în familie, viața trăită pentru menirea la care am fost pe rând chemați este cu adevărat o viață plină de sens și pe deplin fericită.

Cu ochii minții, noi știam dinainte aceste adevăruri. Acești copii însă au vorbit despre ele într-un fel pe care îngerii l-ar putea pătrunde cu adevărat până în miez, fără a tulbura curăția cu care ei simt totul, cred totul. Am descoperit astfel că ei, copiii, găsesc atât de ușor acea bucurie identică Învierii în a dărui iubire familiei, alergând cu voioșia primăverii în întâmpinarea oricărei chemări a Bisericii, pentru că ei sunt Rai și ne învață cum să-l reaprindem cu nevinovăție în noi înșine.

Cât timp vom rămâne pe mai departe aproape de copii vom atinge cerul cu inima și acesta își va face sălaș în adâncul ei, luminând ca o lampă nestinsă la nunta Mirelui Ceresc și nimeni nu ne va birui vreodată, pentru că neprihănirea este cea mai mare izbândă a copiilor în fața lumii. Cât timp îi vom asculta mai mult pe copii și-i vom așeza deasupra tuturor năzuințelor, fără îndoială că Raiul acestora va deveni și Raiul nostru și atunci puritatea lor și maturitatea noastră se vor întrepătrunde în hora dimineții pascale fără de sfârșit.

Copiii sunt măsura desăvârșirii în familie și dincolo de aceasta, în societate, și Sfinții își împărtășeșsc iubirea lucrătoare prin ei, prin noi. În vatra familiei și naosul Bisericii se țese, ca firele de tort alb, cea mai solidă relație a creștinului cu Hristos Mântuitorul, relație ce nu se sfârșește niciodată, nu are hotare despăr­țitoare, ci doar o stare de nou Răsărit, care pătrunde și transfigurează toate crăpăturile sufletului. Și precum în prezenţa Tainelor Tale, Doamne, devenim parte din Taină, tot astfel alături de copii vom redeveni copii, întorcându-ne la izvoarele marelui Început, căci fiecare copil este în sine o făgăduință a restaurării lumii, o bucurie, un univers în marele Univers.

Amiaza lui aprilie părea o pânză pictată de mâinile unor copii: naivă și, totodată, fascinantă. Împreună am rânduit lucrările de la cele mai expresive la cea care a răspuns tuturor normelor profunde ale acestei misiuni, primind răsplata premiului I, după dreaptă cuviință: grupul catehetic „Mlădițele iubirii” al Parohiei Moscu, Protoieria Târgu Bujor din județul Galați, coordonat cu măiestrie și îndelungă-răbdare de părintele Ionuț Aurel Iordache. Și pentru ca bucuria lor să fie deplină, acest harnic grup catehetic și-a urmat pe mai departe drumul către etapa națională, primiți fiind de însuși Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în binecuvântata zi de 21 mai, la împărătescul hram al Catedralei Patriarhale de la București.

„Toți copiii sunt câștigători!”, ne-a încre­dințat Înaltpreasfințitul Părinte Casian și în clipa aceea ne-a cuprins în raze luminoase o bucurie tainică, simțită odinioară de cei hrăniți în deșertul deznădejdii lor cu doar cinci pâini și doi pești micuți ai unui singur copil. Am înțeles atunci că acest proiect fusese mai mult decât un concurs. Era o sărbătoare a copilăriei îndreptată glorios spre Dumnezeu, o Liturghie a comuniunii plenare, chemându-ne și unindu-ne pe toți, elevi, preoți și profesori, în aceeași orbitoare văpaie a Duhului Sfânt: „Lăsați copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăția cerurilor” (Luca 18, 16).

Mulțumim cuvioșilor preoți și dragilor dascăli de limba română, religie și desen pentru prezență și îndelungă-răbdare!

Mulțumim Înaltpreasfințitului Părinte Casian pentru toate darurile văzute și nevăzute oferite tuturor, cu generozitate și dragoste!

În chip deosebit, mulțumim celor ce au adus între noi splendoarea trăirii în Hristos prin implicare, devotament, credință, inocență și trudă: elevii. Mulțumim vouă, iubiți și frumoși copii ai Dunării de Jos!

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” - Brăila)