Două recitaluri memorabile
Excepţională a fost interpretarea lui David Grimal (vioară) și Itamar Golan (pian) în recitalul lor din cadrul Concursului „George Enescu” 2022! Atât calitatea performanțelor personale, cât și impecabila sincronizare, deloc de neglijat mai ales în cazul unor piese extrem de dificile.
În același timp, „plimbarea” prin muzica simfonică a secolului 20, mai exact partiturile lui Maurice Ravel, Serghei Prokofiev, Francis Poulenc și Igor Stravinski au fost un bun prilej de a reflecta la rădăcinile simfonice ale muzicii non-simfonice, în particular ale rockului progresiv. Libertatea de exprimare a acestor compozitori, simfonismul lor eliberat de convenții, uneori aritmic, alteori atonal, au prefigurat toate experimentele muzicii underground, experimentale, de fuziune etc.
Nu e vorba însă doar de Emerson, Lake & Palmer, care au mărturisit explicit legătura cu simfonicul, printr-un întreg album „Taboluri dintr-o expoziție”, după Modest Musorgski. Nu numai Jethro Tull, cu al lor „Bourée” compus de Johann Sebastian Bach. Nu doar Deep Purple sau Roșu și Negru, care au urcat pe scenă alături de orchestre simfonice, în vreme ce Richard Blackmore, liderul celor dintâi, a declarat că s-a inspirat din tema principală a Simfoniei a V-a de Ludwig van Beethoven când a scris „Smoke On The Water”, piesă devenită abecedarul oricărui puști care învață să cânte la chitară electrică. Nu doar Freddie Mercury, care a cântat cu Montserrat Caballé, sau Iris, care a cântat cu Felicia Filip.
Căci la bis David Grimal și Itamar Golan au cântat o romanță de Musorgski și atunci am realizat că toată muzica post-simfonică de calitate își are rădăcinile în simfonic. Atât în cel clasic, cât și în cel modern. Canțoneta, șansoneta, muzica ușoară, romanțele, marșurile, imnurile, muzica de promenadă și de café-concert, rockul de toate nuanțele. Singurele genuri care preced simfonicul, care îi sunt strămoși, nu urmași, sunt muzica bisericească și cea populară.
Asta nu înseamnă, firește, că rockul are doar rădăcini simfonice. Dar acestea există în mod clar. Iar Prokofiev, Poulenc ori Stravinski n-au fost cu nimic mai puțin experimentali, inventivi și rebeli decât Mike Oldfield, Frank Zappa sau Pink Floyd.
Două seri mai târziu, aceste impresii s-au confirmat prin recitalul oferit de violonistul Frank Huang, violoncelistul Marcel Johannes Kits și pianista Angela Drăghicescu. E drept, primele două piese, de Amy Beach și Robert Schumann, au fost mai „cuminți”, adică mai clasice, așa cum avea să fie și superbul trio de Antonin Dvořák din partea a doua, în schimb Sonata nr. 3 pentru pian și vioară a lui George Enescu, deși pornind de la simple motive populare, atinge niveluri amețitoare de complexitate și modernism, genialul compozitor român fiind, cum se știe, un avangardist al timpului său.
Dincolo de partituri, toți interpreții au meritat ropotele de aplauze pe care le-au primit. Și merită subliniat că, în spiritul prestigiosului Concurs Internațional „George Enescu”, cu o istorie de 64 de ani, am avut în față, în două recitaluri memorabile, interpreți din Franța, Israel, China, Estonia și România.