Două tulburări de comportament frecvente: agresivitatea şi furtul

Astăzi, în „Porţia de sănătate“, vom vorbi despre două dintre cele mai frecvente tulburări de comportament întâlnite în perioada copilăriei: violenţa şi furtul, încercând să explicăm mecanismele care determină aceste deviaţii de conduită.

Agresivitatea reprezintă un fenomen care face parte din comportamentul normal al individului. La copil aceasta se manifestă opunându-se voinţei celorlalţi şi se exteriorizează sub forma reacţiilor de apărare, demonstraţii de forţă, opoziţii active sau pasive, crize de agitaţie psiho-motorie, ca răspuns la situaţii de frustrare sau ca manifestare a dorinţei de a se impune sau domina. Comportamentul anormal este conferit de scăderea constantă a pragului de frustrare, irascibilitate exagerată, de răspunsurile prompte şi violent-agresive, de nevoia permanentă de răzbunare şi de incapacitatea copilului de a uita şi ierta. Toate acestea îl fac pe copil nedorit într-o colectivitate, îl împiedică să stabilească relaţii prieteneşti, calde şi statornice. Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva obiectelor sau persoanelor, dar şi împotriva propriei persoane. Agresivitatea patologică se manifestă începând cu opoziţie, încăpăţânare absurdă, obrăznicie, calomnii, ameninţări, violenţe. Uneori, aceste manifestări pot fi atât de intense şi brutale, încât se desfăşoară într-o stare de furie oarbă. Atitudinea de acest fel se consumă repede, lăsând în urmă o uşurare sau chiar regretul faptelor săvârşite. Sunt şi situaţii când manifestările brutale se epuizează cu dificultate , fiind urmate de o stare de proastă dispoziţie, ostilitate, fără a avea sentimentul de vinovăţie sau regretul actelor comise. Mai sunt situaţii când acţiunile agresive se desfăşoară cu premeditare, calculate, cu sânge rece, marcând dorinţa de răzbunare. La aceşti copii se întâlneşte plăcerea de a chinui animale, de a distruge şi de a da foc, de a incita şi participa la act de violenţă sălbatică. Actele repetate de furt indică semne de boală Furtul reprezintă un act care constă în însuşirea cu intenţie a unui bun străin. În general, până la vârsta de 4 ani, copilul nu are noţiunea de proprietate, iar până la vârsta de 7 ani nu poate rezista tendinţei impulsive de a poseda. Nu orice furt poate fi considerat o tulburare de comportament. Aproape fiecare copil a furat cel puţin o dată în viaţă, dar ca furtul să fie considerat un simptom patologic, el trebuie să fie un act repetat. Printre actele de delincvenţă, furtul este cel mai frecvent întâlnit, caracterul său patologic ţine de contextual general al trăsăturilor personalităţii copilului şi de prezenţa unor semne de suferinţă sau boală psihică. O caracteristică impulsivă a furtului este cleptomania, un act nepremeditat, apărut ca urmare a unei dorinţe spontane şi irezistibile de a-şi însuşi obiecte nu întotdeauna utile.