Dovezi ale iubirii și purtării de grijă a lui Dumnezeu

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 16 Iunie 2024

Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat pagini dintre cele mai frumoase și adânci referitoare la rostul sau scopul încercărilor și al suferințelor în viața duhovnicească a creștinului. Dincolo de a fi mijloace de slăbire a trupului, ele constituie o cale existențială, mai dramatică și palpitantă de eliberare de păcatele în care trăiește omul și de întoarcere la viața virtuoasă, premisă a mântuirii. Sfântul Ioan Hrisostom a analizat adânc scopurile mântuitoare pe care suferința, durerea și boala le au în viața omului. El identifică suferințe datorate păcatelor personale și încercări sau „pătimiri fără de voie”, trimise iconomic sau pedagogic de către Dumnezeu asupra creștinului.

Adâncind această în­vă­țătură duhovnicească, Sfântul Ioan identifică trei scopuri generale ale bolilor și sufe­rințelor: întărirea puterilor sufle­tești, în ciuda slăbiciunii fizice; ruperea noastră de păcate și alipirea de Dumnezeu; condiție a sfințirii vieții și a dobândirii mân­tuirii, a „cununilor cerești”.

Scopul lor general este dobândirea mântuirii sufletului. Pentru că starea morală a oamenilor este diferită, Dumnezeu folosește pentru aceasta mijloace adaptate așezării lăuntrice a fiecăruia. Dacă pentru cei păcătoși suferința este o urmare firească a relelor în care trăiesc, având ca scop ștergerea lor, la cei cu o viață curată și înaltă, necazurile constituie căi de probare a tăriei credinței și a dragostei față de Dumnezeu și mijloace de răsplată. Pe aceștia, spune Sfântul Părinte, bolile îi fac și mai străluciți. Prin purtarea bolii cu noblețe sufletească, „încât chiar dacă ar fi găsit cineva că a făcut păcate foarte mari, scapă de povara foarte apăsătoare a păcatelor lui; și chiar dacă e virtuos și drept, i se sporește nu puțin, ci foarte mult îndrăznirea. Căci, pentru cei drepți e o cunună strălucitoare și care strălucește în chip covârșitor mai presus decât soarele; iar pentru păcătoși e o curățire foarte mare”.

„Pedepsește Dumnezeu trupul, ca să înțelepțească sufletul”

Prin suportarea suferințelor și a bolilor, omul fie capătă iertare de păcatele sale, fie, dacă nu are păcate, primește cununi mai strălucitoare și răsplată în viața ­viitoare. Prin urmare, necazurile au un folos general, atât pentru cei păcătoși, cât și pentru cei drepți. „Dacă suntem drepți, ca să ne facă mai străluciți; dacă suntem păcă­toși, ca să ne cumin­țească și să ne ușureze pedeapsa de dincolo”, căci, învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „necazurile și pedepsele la care suntem supuși în viața de aici micșorează mult chinurile vieții de dincolo”. Prin aceste încercări, „suferim puțin pe pământ, pentru a ne desfăta în ceruri”, „ne întristăm în această viață vremelnică, pentru a ne bucura de veșnica odihnă”.

Dincolo de a vedea în sufe­rințele prezente pedepse și forme de certare din partea lui Dumnezeu, omul întărit spiritual descoperă în acestea apeluri ale Lui, de a părăsi lucrarea păcatului și a se întoarce pe drumul mântuirii.

Încercările din viața prezentă sunt considerate binecuvântări și binefaceri ale lui Dumnezeu, dovezi ale iubirii Sale. Ele „se numără între cele mai mari binefaceri și sunt dovadă de Pronia Lui cea îndurătoare”. Așadar, cel credincios nu vede în ele pedepse date de Dumnezeu, ci „fapte de dragoste”. „Nu suferința, spune scriitorul creștin, e un rău, ci păcatul e un rău. Păcatul ne depărtează de Dumnezeu, pe când suferința ne apropie de Dumnezeu și pune capăt mâniei Lui.” Cu un astfel de gând și cu o astfel de înțelegere duhovnicească a semni­ficațiilor suferințelor, trebuie, precum ne îndeamnă Sfântul Părinte, „să ne temem numai de un singur lucru, de păcat, iar pe toate celelalte să le îndurăm cu seninătate, fie că este vorba de pierderea bunurilor, de vreo boală a trupului, de împrejurări grele, de insulte, de calomnii ori de oricare altă nenorocire ce se abate asupra noastră. Căci, potrivit naturii lor, aceste nenorociri nu numai că nu ne vor face rău, dar chiar vor putea să ne aducă mari foloase și ne vor procura mai multe răsplătiri, în cazul în care le îndurăm aducând mulțu­miri. Știi bine că Iov, după ce a primit cununile de învingător pentru răbdarea și curajul său, a fost răsplătit cu lucruri îndoit de multe în comparație cu cele pierdute. Tu, însă, ai putința să primești nu de două sau de trei ori mai mult, ci de o sută de ori mai mult decât orice, dacă le înduri pe toate cu seninătate, și vei moșteni viața veșnică”.

Încercările, durerile, suferin­țele și bolile constituie un prilej de cunoaștere și de adâncă medi­tație asupra vieții noastre duhov­nicești și, în același timp, o cale de descoperire a iubirii și purtării de grijă a lui Dumnezeu față de noi, de căutare a eliberării de păcate, în vederea unirii cu El.

„Nimic nu face sufletul mai bun și mai înțelept decât suferința”

Există în viața duhovnicească o corespondență între păcate, pe de o parte, sau virtuți, pe de altă parte, și asprimea necazurilor, durerilor și bolilor, prin care trece omul. Astfel, cei mai greu încer­cați sunt, pe de o parte, cei mai păcă­toși, iar pe de altă parte, cei drepți și sfinți. La cei păcătoși, durerile sunt proporționale cu relele pe care le-au săvârșit și în care trăiesc. Păcatele grele și patimile îndelungate se vindecă greu și cu cât omul își apără și justifică greșelile sale, cu atât își înmulțește și îngreunează starea, până la dobândirea pocăinței, ca întoarcere de la păcat la virtute. Și mai grele sunt suferințele celor drepți, prin care aceștia își demonstrează tăria credinței lor și viețuirea în Hristos. Însă, la aceștia, răsplata este pe măsura „pătimirilor” pe care le-au înfruntat și depășit în plan spiritual.

Atunci când trăim frumos și virtuos, într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu, „coroanele noastre și răsplata noastră se înfrumu­sețează și se înmulțesc pe măsură ce nenorocirile noastre se măresc și se grămădesc”. Sau, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Gândește, încă, că cu cât mai mare este suferința, cu atât mai slăvită este și cununa răsplătirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat. (...) Pentru cei drepți, răbdarea în suferință este o cunună strălucită, care lucește mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea îi este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale”.

Atât cel păcătos, cât și cel virtuos, spre a-și dobândi răsplata pentru purtarea suferințelor și indiferent de cauzele sau scopurile lor înalte, trebuie să le îndure „dând slavă lui Dumnezeu”. Astfel, „orice suferință, dacă o îndură un păcătos, îi micșorează povara păcatului; dacă o îndură un drept, îi face mai strălucitor sufletul, așa că și unuia și altuia suferința le aduce foarte mare câștig, numai dacă îndură suferința dând slavă lui Dumnezeu”.

Pentru cel ce descoperă sensurile duhovnicești adânci ale evenimentelor de viață, fie că sunt bune și ușoare, fie că sunt grele și dureroase, păcatul este singurul lucru rău, în timp ce suferința și boala devin prilej de bucurie sfântă. În toate, el nădăj­duiește în ajutorul Părintelui său ceresc. De aceea, în momentele dificile și în situațiile-limită din viața noastră, iar boala este una dintre acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, cu deosebită spe­ranță, ne îndeamnă: „Să alergăm necontenit la Dumnezeu; în orice necaz să căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui. Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune capăt, le poate îndrepta. Nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da și toată tăria, și puterea, și slava cea bună, și sănătatea trupului, și filosofia sufletului, și bunele nădejdi, și putința de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm, dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să nu învinuim pe Stăpân, ci în toate să-I mulțu­mim și o singură faptă să o socotim rea: păcatul față de El. Dacă vom fi însuflețiți de astfel de gânduri față de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristețe, ci vom avea necontenit bucurii curate și sfinte și vom dobândi și bunătățile cele viitoare”.

Așadar, dincolo de a fi pedepse pentru păcatele săvârșite, pătimirile și suferințele din această viață sunt dovezi ale iubirii nesfârșite și ale neîncetatei purtări de grijă din partea Părintelui ceresc față de fiecare dintre noi și față de mântuirea neamului omenesc.