Dragostea care mută munții

Săptămânal, îmi iau rămas-bun de la dragii mei părinți, făclii veșnic arzânde pentru binele aproapelui, ruguri mistuindu-se pentru fericirea copiilor și nepoțeilor, altare de jertfă pentru toți cei ce întind mâna și le cer ajutorul... Bunii mei părinți! Sunt încă împreună, și aceasta este o minune de la Dumnezeu, având în vedere durerile și neputințele prin care au trecut. Când mă despart de ei, am grijă întotdeauna să o rog pe Maica Domnului să-i acopere cu Sfânt Acoperământul său. Fac semnul Sfintei Cruci peste casa lor și-i las în grija lui Dumnezeu, a Maicii Sale și a tuturor sfinților. 

Casa lor sărăcăcioasă, ridicată de bunii mei, este atât de caldă și de primitoare. Pereții ridați de vreme scot la iveală miros de străbuni și amintiri cu bunici și nepoți. Peretele dinspre răsărit, tapetat cu icoane vechi, este fereastra harică prin care privim Cerul, este martorul suferințelor, al lacrimilor de pocăință, al rugilor de cerere, de mulțumire și de slavă, trimise de cei plecați și de cei rămași, către Dumnezeu. Tot ceea ce o înconjoară e sfânt: prispa casei, grădinile, curtea, pomii, florile, toate poartă urmele pașilor celor ce sunt și ai celor ce au plecat într-o lume mai bună. Aici sunt trecutul și copilăria mea. Aici, noi, nepoțeii, o așteptam pe mămăița să vină cu coșnițele pline de bunătăți de la oraș și săream  bucuroși ca ieduții înaintea ei. Aici îl așteptam pe tataia, seara, să o mulgă pe Dumana, văcuța lui blândă, și să ne dea lapte cald și bun, al cărui gust nu l-am mai întâlnit de atunci. Aici stăteam, în vremea studenției, cu bunicul meu orb, pe prispă, iar el îmi povestea despre anii petrecuți în închisorile comuniste de la Gherla și Salcia, despre torturile la care erau supuși cei ce-L mărturiseau pe Dumnezeu, despre cum L-a cunoscut el pe Dumnezeu, în închisoare, nu așa, din cărți, cum Îl știa înainte, ci pe viu.

Când eram doar o copilă, balconul casei bunicilor era furnicar de copii. Strângeam toată ulița în curtea bunilor mei, exercitându-mi încă de pe atunci veleități de dascăl, iar mămăița venea cu poala plină de bunătăți și ne dădea tuturor pe săturate. Bunicii s-au urcat la Cer, iar părinții le-au luat locul, dar generozitatea, dragostea și spiritul de jertfă s-au transmis mai departe. Acum, părinții mei sunt cei care împart și se împart. Niciodată nu plecăm cu mâna goală de la ei. În picioare sau în genunchi, bâjbâind și târându-se, cu ochi luminoși sau orbiți de ceața durerilor, atâta timp cât inima le bate în piept și cât își mai pot înălța brațele împovărate de durere, părinții ne primesc cu bucurie și cu mare dragoste... Trupurile le sunt încovoiate de anii grei, dar, cu cât trupul îi trage în jos spre lutul din care a fost făcut, cu atât sufletul li se înalță prin râvnă, dragoste, dăruire: „Ce să vă mai dea mama?”, „Ce să vă mai aducă tata?” - sunt întrebări pe care le aud rostindu-se de zeci de ori când sunt în preajma lor. Mă topesc lângă flacăra inimii lor și, cu lacrimi sugrumate, le răspund îmbrățișându-i: ,,Numai sufletul nu ni l-ați dat, în rest, ne-ați dăruit totul”.

Iubirea învinge orice durere

Am învățat de la viață că, în marile încercări, dragostea jertfelnică, lucrătoare, și rugăciunea părinților înving orice durere. Am învățat că familia - mama, tata și copiii - e o mică și sfântă treime, care, pentru a dăinui, trebuie să urmeze modelul dragostei și unității Sfinte Treimi: o singură Ființă, în trei Persoane. Dragostea, această virtute mai presus de toate, mai presus de credință și nădejde, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel în minunatul imn către Corinteni, poate învinge orice durere, poate muta munții (1 Corinteni 13, 1-13).

Dragostea lui Dumnezeu și dragostea familiei pot săvârși mari minuni, iar rugăciunea curată, puternică și cu „sfântă îndrăzneală”, așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, le pecetluiește pe toate: „Nu Te las, Doamne, până nu-l vindeci pe fratele meu! Nu te las, până nu-l ridici pe fratele meu! Nu pentru mine Îți cer, ci pentru fratele meu și nu Te las, până n-ai să faci asta!”

Îmi amintesc de o încercare, poate cea mai covâșitoare din viața mea: vestea unei boli îngrozitoare care a picat ca un trăsnet asupra sufletului meu. Când afli că ai cancer, nu te poți gândi la tine. Te gândești mai întâi la cei dragi ție, la suferința pe care o provoci celor din jur. Primele întrebări care mi-au invadat mintea au fost: ,,Cum le voi spune părinților mei? Sunt singurul lor copil. Cine-mi va crește puii? Băiețelul meu, de nici doi anișori, nici nu-și va mai aminti de mama. Fetița mea, de 13 ani, are atâta nevoie de mine. Cum le voi putea da această veste crudă?” Am primit sfaturi binevoitoare să păstrez tăcerea în fața alor mei, să-i protejez, dar cine mă iubește mai mult decât Dumnezeu și părinții? Când eram mică și făceam câte o boroboață, cine mă salva din toate problemele? Dragii mei părinți!

Cu glasul tremurând, le-am împărtășit alor mei cumplita veste a bolii mele necruțătoare, așteptând de la ei o soluție, așa cum ei găseau întotdeauna, la orice problemă a mea, când eram doar un copil. Oceane de lacrimi au depus, dragii de ei, la picioarele Maicii Domnului, post aspru și rugăciune jertfelnică (Matei 17, 21) neîncetată, cu lacrimi de durere și de pocăință. Mama mea - trestie rugătoare, cu genunchii sângerânzi și cu orbitele secate de lacrimi... Tatăl meu - ocean de căință și de dragoste... Numai iubirea, rugăciunile lor și marea dragoste a lui Dumnezeu m-au vindecat. Eu însămi nu mă puteam ruga în acele clipe pentru mine, ci doar pentru puii și pentru părinții mei.

Părintele meu duhovnic s-a rugat pentru mine, copiii mei dragi s-au rugat pentru mine, întreg Universul - oameni, îngeri și Sfinți - au fă­cut horă în jurul Tronului dumnezeiesc, depunând fiecare, la picioarele Mântuitorului câte o lacrimă și câte un gând bun de vindecare. Cred că însăși Maica Dumnezeului meu și-a rugat cu lacrimi Fiul să Se milostivească de mine. Mi-au fulgerat atunci prin minte mersul lui Petru pe mare (Matei 14, 25-32),  Pilda fiului risipitor (Luca 15, 10-32) și cuvintele pline de speranță din Sfânta Scriptură: ,,Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputiță” (Matei 17, 20). În toate acestea m-am regăsit: în nevoia de credință neomenească a lui Petru, dar și în tăgada lui, în smerenia adâncă a fiului risipitor, în nevoia lui de iertare și de îmbrățișare din partea Tatălui ceresc... Am avut și temeri omenești... În juru-mi, atâția oameni dragi sufletului meu, atinși de această cumplită boală, au plecat atât de repede dincolo. De ce să merit eu să fiu vindecată? De ce să merit eu mila și iertarea Cerului? Au fost atâția mai vrednici decât mine...

Citisem undeva despre un părinte athonit care, simţind că nu este atât de apropiat de Dumnezeu, Îi cerea să-i dea o încercare, o boală, care să-l facă să coştientizeze mai mult nimicnicia lui, să-l facă să se apropie mai mult de El, dar nu orice boală, ci una necruțătoare, cum ar fi cancerul. El considera încercările grele binecuvântări care îl apropiau de Dumnezeu. Și atunci, ochii inimii mele s-au deschis și am coștientizat scopul acestei neputințe: în marea Sa milă, Dumnezeu m-a vrut mai aproape de El. M-a chemat mereu la El pe diverse căi și prin nenumărate minuni, dar eu am rămas imu­nă la toate chemările Sale. Cu mila Sa divină, doar m-a atins cu această durere, dar nu pentru a mă lua la El, ci pentru a mă întoarce din calea succeselor mele efemere, a deșertăciunilor pământești, pentru a-mi deschide Cerul inimii, pentru a-mi dărui Potirul și pentru a-mi mângâia în chip minunat copiii... Și eu știu și simt că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără genunchii sângerânzi ai mamei și fără lacrimile tatei, prin care Dumnezeu a zdrobit stânca inimii mele, făcând să izvorască din ea Logos și Viață...