„Dragostea de Hristos te ajută să devii statornic“

Cine a ajuns măcar o dată la Mănăstirea Surpatele din judeţul Vâlcea şi-a dorit să revină cât mai curând. Acest locaş, ascuns parcă de lume, are o încărcătură spirituală aparte. Urmând aleea cu miros de smirnă şi tămâie care duce la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Smolenskaia“, am întâlnit-o pe stavrofora Eftimia Constantin, stareţa acestei mănăstiri, care mi-a depănat cu drag povestea sa de viaţă şi cum a perceput jugul călugăriei, într-o lume monastică pe care mult mai târziu a desluşit-o cu adevărat.

Vă mai amintiţi care a fost momentul în care aţi simţit chemarea spre viaţa monahală?

La terminarea liceului am mers cu vecinii mei de la acea vreme într-un pelerinaj la mai multe mănăstiri din Moldova, dar locul care m-a marcat şi care mi-a stârnit dorul de călugărie a fost Viforâta. Era vară, luna lui Cuptor, şi cu toate astea, mănăstirea era ca o mare de flori ce emana o prospeţime de nedescris. N-am să uit niciodată ce trăiri am avut acolo. Şi-apoi, de mic copil am visat la ziua în care să vieţuiesc şi eu într-o mănăstire. Ajungând la Bucureşti, m-am sfătuit cu duhovnicul meu, părintele Nicolae Andrei de la Biserica „Sfântul Mina“, şi după o amănunţită cercetare duhovnicească, am primit binecuvântarea de a pleca la mănăstire. Şi mi-am urmat visul! În sufletul meu, simţeam că este nevoie de nişte paşi de încercare, dar mai târziu aveam să înţeleg că doar cine are chemare rămâne la mănăstire.

Până ca acest vis să prindă aripi, care a fost prima persoană căreia i-aţi mărturisit această chemare, mama, tatăl sau poate unul dintre fraţi? Cui i-aţi dezvăluit această taină?

Doar duhovnicului meu. Din păcate, cu părinţii nu prea puteam comunica la vremea aceea, chiar dacă astăzi suntem prieteni. Aş spune chiar că tatăl meu, deşi au trecut atâţia ani, încă este marcat de plecarea mea la mănăstire. Mama s-a împăcat cu gândul, iar fraţii mei pot spune că m-au ajutat chiar. După ce am primit binecuvântarea duhovnicului, sora mea a fost omul cu care am pus la cale plecarea. Ea m-a ajutat să plec de-acasă şi am intrat în mănăstire în 1996, la Viforâta, unde am rămas timp de doi ani. Mănăstirea era imensă, cu o obşte la fel de mare, în jur de 120 de maici şi, cu timpul, sufletul meu a început să simtă un fel de zbucium interior şi cu fiecare zi care trecea, mă gândeam din ce în ce mai profund la un loc asemănător ca vatră monahală, dar mai izolat, mai ascuns de lume şi de zbuciumul ei. Să fi fost oare prea mult pentru un început de drum? Numai Bunul Dumnezeu ştie! Cu acest gând, am ajuns la Mănăstirea Surpatele.

Cum de aţi ales această sfântă mănăstire din inima Olteniei?

Tot prin voia lui Dumnezeu, părintele Nicolae Andrei o cunoştea pe maica Tecla Bădescu, stareţa de la acea vreme a Mănăstirii Surpatele. A vorbit cu aceasta şi, după o amănunţită cercetare duhovnicească, m-a sfătuit să mă mut la Surpatele. Mai întâi am venit să văd dacă mă poate primi obştea mănăstirii, pentru că la noi trebuie să faci ascultare şi înainte de a pleca de la Viforâta trebuia să fiu sigură că pot fi primită aici. M-au impresionat foarte mult căldura cu care m-a primit maica stareţă, smerenia ei, cu totul aparte. N-am să uit niciodată privirea aceea senină, pe care am simţit-o ca pe o mângâiere. I-am pus metanie şi întrebând-o dacă mă primeşte, a zâmbit şi mi-a răspuns: „Te primesc, dragă!“ Simţeam că plutesc şi nu-mi explicam, de ce nu mă întreba de ce am plecat de la Viforâta, de ce am ales să rămân pentru totdeauna aici? A fost o acceptare tacită, plină de voie bună. Peste ani şi ani, aveam să conştientizez faptul că acolo unde nu este chemare, nu există statornicie. În momentul în care alegi viaţa monahală, trebuie să trăieşti şi să te dăruieşti cu toată fiinţa ta acelui locaş.

Cum a fost plecarea de la Mănăstirea Viforâta la Mănăstirea Surpatele?

Foarte grea, cu multe ispite! La început, maica stareţă nu era de acord cu mutarea mea la Surpatele. A trebuit să mai stau o vreme, după care părintele Dosoftei, duhovnicul Mănăstirii Viforâta, simţind dorinţa mea sinceră de a vieţui într-un loc mai retras, mi-a dat binecuvântare şi am venit în frumuseţea asta de loc. Aici am găsit exact ceea ce-mi doream: o fericită îngemănare a rugăciunii cu ascultarea. Mănăstirea fiind mai mică, rămânea mult mai mult timp pentru rugăciune. În felul acesta mi-am găsit pacea sufletului, pe care, până la urmă, tot Dumnezeu, prin nemărginita Lui bunătate, mi-a dăruit-o. Mă uitam la biserica flancată de brazi şi la marea de verdeaţă care parcă picura din ceruri, totul era asemenea trăirii mele duhovniceşti. N-am regretat nici o clipă faptul că am plecat dintr-o lavră şi am ales acest colţişor de rai, mai ales că toate s-au întâmplat după rânduială, sub ascultare.

Aţi putea să ne detaliaţi cum arată o zi în obştea de la Surpatele?

Toate maicile se trezesc la ora şase, după care, la ora şapte, începe slujba cu Acatist, Ceasuri, după rânduială. După-amiază, Vecernia şi Utrenia, iar miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica, Sfânta Liturghie. În afara slujbelor, sunt ascultările de obşte, care diferă de la un anotimp la altul. Primăvara ne ocupăm în principal de grădină, muncă pe care o continuăm şi vara, când strângem şi nutreţul pentru animale. Toamna adunăm roadele şi ne ocupăm de conservele pentru iarnă, când avem alte ascultări specifice sezonului rece. Pe tot parcursul anului cele opt maici sănătoase fac cu rândul la biserică, la bucătărie, la grajduri, astfel încât să fie acoperite toate ascultările. De mare ajutor ne este părintele Arsenie Popescu, duhovnicul sfintei noastre mănăstiri, care la cei 84 de ani ai sfinţiei sale, pe lângă slujirea în biserică, ajută la toate ascultările din obşte.

Despre clădirea care prinde contur în incinta mănăstirii ce ne puteţi spune?

În partea de sus a clădirii vor fi 15 chilii pentru maicile din obşte, iar partea de jos va include bucătăria, trapeza, cămara şi alte câteva dependinţe. În locul actualelor chilii, ne-am gândit să amenajăm un mic muzeu, cu obiecte vechi care aparţin mănăstirii, şi un arhondaric ce va servi drept adăpost pelerinilor care vor ajunge la sfânta noastră mănăstire. Noi ne bucurăm că oamenii vin la mănăstire, participă la slujbe şi preţuiesc aceste locuri încărcate de istorie şi spiritualitate. Să ştiţi că cea mai mare bucurie a noastră este când vedem că lumea Îl caută pe Dumnezeu, caută mântuirea.

Am înţeles că în sufletul dumneavoastră este loc şi pentru pelerinii care Îl caută pe Hristos, dar vă văd fericită şi împlinită în familia monastică pe care v-a rânduit-o Bunul Dumnezeu…

Aşa este, dragostea de Hristos te ajută să te sădeşti, să devii statornic. Iubesc şi mirenii, aşa cum Dumnezeu ne îndeamnă să ne iubim semenii, dar statornicia o regăsesc în obşte. Sunt maicile mele şi le iubesc, de la cea mai tânără până la cea mai în vârstă, care are 72 de ani. Sunt florile mele, aşa cum sunt, una străluceşte mai mult, alta poate mai puţin, dar nădăjduiesc la ziua în care vor străluci toate, la ziua în care vom simţi deopotrivă prezenţa lui Dumnezeu în sufletele noastre.