„Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează inima înfrântă şi smerită“

Prin credinţă, oamenii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, prin nădejde El este înfăţişat ca bunul cel mai vrednic de dorit, iar prin iubire putem ajunge încă de aici, de pe pământ, la o comuniune de viaţă suprafirească cu Dumnezeu. Morala creştină consideră iubirea ca fiind cea mai înaltă dintre toate virtuţile, potrivit esenţei sale. Chiar dacă prin credinţă devenim creştini, numai prin iubire ne manifestăm cu adevărat creştini. Dragostea realizează, din punct de vedere psihologic şi moral, cea mai puternică şi mai intimă legătură cu Dumnezeu. Atât nădejdea, cât şi credinţa devin virtuţi desăvârşite numai când sunt pătrunse şi însufleţite de iubire. În cele ce urmează, monahia Teodora Amariei, stareţa Mănăstirii Peştera, din judeţul Neamţ, ne va vorbi despre virtutea dragostei şi implicaţiile ei în viaţa credincioşilor.

Ce este virtutea dragostei creştine?

Despre dragoste, ca virtute creştină, s-a scris şi se vorbeşte mult, însă puţini sunt cei care o cunosc cu adevărat. Consider că cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre această virtute sunt cei care ard pentru Dumnezeu, ard de dorul şi dragostea Lui, adică asceţii şi marii rugători. Iată, de pildă, ce ne îndeamnă Însuşi Domnul Hristos, prin apostolul iubirii - Sfântul Ioan: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu“ (Ioan 15, 12). Iar, în altă parte, spune: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să-l pună pentru prietenii săi“ (Ioan 15, 13), căci „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Acesta este modelul autentic de iubire - Hristos. Toţi sfinţii, drepţii şi mărturisitorii au avut acest desăvârşit model.

„Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune“

Care este legătura dintre dragoste şi celelalte virtuţi teologice?

Toate virtuţile se agonisesc cu multă osteneală, însă cel care a dobândit dragostea se face asemănător lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire, după adevărata mărturisire a Sfântului Ioan Evanghelistul: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (Ioan 4, 8). Dragostea, ca virtute teologică, este cea mai mare dintre toate, deoarece, prin natura sa, le implică pe celelalte virtuţi. Nu poţi să iubeşti dacă nu ai credinţă puternică şi statorică, nu poţi să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, dacă nu ai spirit jertfelnic, nu poţi să iubeşti dacă nu ai smerenie, nădejde, supunere, ascultare, răbdare îndelungă, bărbăţie şi multe altele.

Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi în primul rând prin izvorul său, care este Însuşi Dumnezeu, şi apoi prin puterea, roadele şi durata ei, pentru că dragostea „nu piere niciodată“ (I Corinteni 13, 8). Dragostea creştină este de la Dumnezeu şi este dată omului în dar. Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu. Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune. Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează inima înfrântă şi smerită.

Fericitul Augustin are un aforism, folosit din ce în ce mai des: „Iubeşte şi fă ce vrei!“. Cum trebuie înţeles acest îndemn?

Dacă-L luăm ca model pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vedem că El, ca Dumnezeu adevărat şi ca om adevărat, S-a purtat cu multă delicateţe şi dragoste faţă de făptura Sa. A biciuit viciul, dar nu omul, a mustrat păcatele, dar pe păcătoşi i-a ridicat şi i-a iertat dacă s-au smerit, dacă i-au cerut ajutorul şi iertarea. Doar pe făţarnici i-a mustrat aspru şi fără menajamente. În toate poruncile şi legile dumnezeieşti, se vede clar mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci toată Legea şi toţi proorocii se rezumă la porunca dragostei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Aceasta este dragostea creştină.

Iată ce spune unul dintre marii isihaşti athoniţi, Gheron Iosif: „Când harul te umbreşte şi suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul nostru, se înalţă aprinsă de dragoste, atunci se realizează unirea dumnezeiească. Şi atât de mult se afundă sufletul în Dumnezeu, încât nu se mai cunoaşte şi nu se mai distinge unul de celălalt, ca soarele şi lumina sau ca focul şi fierul înroşit, care se unesc cu adevărat“. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă: „O, dumnezeiască iubire, unde Îl ţii pe Hristos? Unde Îl ascunzi pe El? De ce L-ai luat pe Mântuitorul lumii şi te-ai depărtat de la noi? Deschide-ne şi nouă, nevrednicilor, uşa ta cea mică, pentru ca şi noi să-L vedem pe Hristos Cel ce a pătimit pentru noi şi să credem că, prin milostivirea Lui, nu vom mai muri, după ce L-am văzut“.

Avem atâta „nor de mărturii“ ale sfinţilor despre această mare virtute, pentru că ei au cântat-o, au lăudat-o şi, mai ales, au practicat-o.

„Să ne rugăm mai mult şi să criticăm mai puţin“

Care este raportul dintre iubire şi dreptate?

Din păcate, omul contemporan este atât de plin de sine, încât nu mai vede frumuseţea din jurul său; el se vede doar pe sine, că este nedreptăţit, că nu este iubit sau ajutat şi nu mai are ochi pentru suferinţele altuia. Foarte puţină lume Îi mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bune şi pentru rele, cum făcea dreptul Iov. Mereu dorim ca Dumnezeu să ne dea şi cerem multe, dar când vine vorba să ne dăruim lui Dumnezeu trup şi suflet, atunci începem să ne scuzăm şi să aruncăm vina pe societate. Dar, de ce nu aruncăm vina şi pe noi înşine, pentru că şi noi facem parte din societatea acestui timp? Nimeni nu are dragoste dacă vedem doar răul celor din jur.

Care sunt mijloacele prin care se poate întări şi înmulţi dragostea?

Focul dragostei dumnezeieşti se menţine numai şi numai cu rugăciune multă, făcută cu inima, şi nu numai cu mintea, făcută cu sinceritate, cu generozitate, cu deschidere faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Dacă ne-am ruga mai mult şi am critica mai puţin, atunci vom putea cânta, împreună cu marele Apostol Pavel, cel mai frumos imn de laudă adus acestei măreţe virtuţi: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 1-8).