Drepturile omului - responsabilitate pentru demnitate

▲ Cuvântul PF Patriarh Daniel, susţinut în cadrul Simpozionului „Demnitate şi justiţie pentru toţi“, sâmbătă, 13 decembrie 2008, la Palatul Patriarhiei ▲

Aniversăm anul acesta 60 de ani de la adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris, de către cele 58 de state membre de atunci ale Adunării generale a ONU, a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Subiect predilect al dezbaterilor filosofice şi politice contemporane, tema drepturilor omului e din ce în ce mai prezentă ca limbaj comun şi cadru de bază în relaţiile, dialogurile şi instituţiile internaţionale. Pentru Biserica Ortodoxă, această declaraţie este importantă, deoarece marchează în istorie un moment crucial în promovarea demnităţii şi valorii persoanei umane prin recunoaşterea drepturilor sale fundamentale. De altfel, dreptul la viaţă, libertatea de conştiinţă, de expresie, de religie, dreptul la educaţie sunt tot atâtea imperative care structurează esenţial discursul social al Bisericii. Un discurs social care articulează o fundamentare etică a drepturilor omului pe o adevărată antropologie teologică. Este ceea ce teologii timpului nostru numesc „gândirea socială“1 sau chiar „doctrina socială“ a Bisericii, întrucât aceasta din urmă, chiar dacă ontologic este orientată către „plinirea vremii“, trebuie să marcheze timpul istoric, legătura ei cu istoria. Din acest punct de vedere, centralitatea misiunii Bisericii constă deodată în protejarea creaţiei sau a lumii, văzută ca „dar al lui Dumnezeu“, şi în recunoaşterea sau afirmarea demnităţii persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu. Demnitatea persoanei umane constituie de fapt şi cheia de boltă care uneşte între ele dreptul la existenţă, dreptul la libertate şi drepturile sociale ale comunităţii ce se regăsesc ferm exprimate în Declaraţia universală a drepturilor omului. Afirmaţii care pot fi compatibile cu dimensiunea personalistă a antropologiei teologice ortodoxe Găsim aşadar în Declaraţia drepturilor omului afirmaţii care pot fi compatibile cu dimensiunea personalistă a antropologiei teologice ortodoxe, potrivit căreia persoana umană este unică, de neînlocuit, destinată către o viaţă transcendentă, şi nu doar o unitate în cadrul unei entităţi sociale, iar această dimensiune transcendentă sau de ireductibilitate la natură îi conferă omului o valoare inestimabilă şi eternă, de participare la comuniunea eternă a Persoanelor divine ale Sfintei Treimi. Astfel, din punct de vedere teologic, destinul uman, vocaţia persoanei umane, se împlineşte în comuniune, în comunitate, în societate, şi aceasta la toate nivelurile ei: familie, grup, etnie, naţiune etc. Iar în acest caz, trebuie subliniat că Declaraţia de la 1948 recunoaşte omului nu numai drepturi individuale, ci şi drepturi sociale în cadrul diferitelor colectivităţi umane. Definirea persoanei umane ca fiinţă în comuniune, ca existenţă solidară, întoarsă spre semeni, ne face să nu disociem drepturile omului de îndatoririle sau responsabilităţile sale. Primul articol al Declaraţiei universale a drepturilor omului afirmă că toate fiinţele umane care se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi trebuie să se comporte unele faţă de altele „în spiritul fraternităţii“. Iar Articolul 29 al aceleiaşi declaraţii vorbeşte despre faptul că „orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale“. De altfel, cuvintele „drept“ (din lat. „directus“) şi „just“ (lat. „justus“) sunt înrudite semantic. Drept este ceea ce este just. Iar „justiţia“ desemnează idealul unei distribuiri echitabile a avantajelor pe care le avem din viaţa socială şi a îndatoririlor pe care aceasta le impune, adică a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Astfel, reciprocitatea dintre drepturi şi îndatoriri apare ca esenţială pentru societate, constituind chiar una dintre cele mai importante priorităţi ale societăţii contemporane. Tensiunea reală dintre drepturile individuale ale omului şi îndatoririle sale social-comunitare poate fi depăşită dacă aceste drepturi fundamentale sunt puse în acord cu valorile moral-spirituale. Adică, drepturile formale trebuie completate cu dimensiunea moral-spirituală a demnităţii umane. Desigur, teologia oferă lumii viziunea despre omul ca subiect liber, capabil să ia decizii libere, viziune strâns legată de demnitatea atribuită fiecărei persoane. Însă demnitatea libertăţii umane este condiţionată de fundamentul său etic, adică de responsabilitate. Din acest punct de vedere, drepturile persoanei se coroborează cu cele ale aproapelui. Respectul pentru aproapele trebuie să fie cel puţin echivalent cu cel pe care-l doresc pentru propria persoană (cf. Matei 22, 39: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“). Căci nu este suficient „să fii împreună“ pentru a fi o adevărată persoană în sens teologic. Pentru a actualiza chipul treimic în om, acesta trebuie trăit ca dăruire de sine sau dăruire reciprocă, solidaritate şi cooperare. Mai ales acum, când criza financiară a devenit un fenomen îngrijorător, este necesar ca demnitatea umană să fie şi mai mult apărată de umilirea care derivă din sărăcie, şomaj, exploatare, nedreptate socială, foamete şi suferinţă. Pentru că, din perspectivă teologică, viaţa omului nu reprezintă doar un „drept“, ci, mult mai mult decât atât, ea este un „dar“ al lui Dumnezeu. Un dar de preţ care trebuie apărat, păstrat şi cultivat în relaţie, în comuniune, în Biserică şi în societate. În acest sens, Bisericile au ca bază a gândirii lor sociale Evanghelia iubirii lui Hristos faţă de toţi oamenii, iubire care devine şi criteriul evaluării vieţii umane în istorie (cf. Matei 25, 31-46). Aşadar, Biserica apără drepturile omului, dar şi valorile moral-spirituale ale comuniunii umane, întrucât în societate spiritualitatea autentică este tocmai legătura profundă dintre libertate, iubire şi responsabilitate în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii. Felicităm pe toţi organizatorii acestui simpozion, în special, Institutul Român pentru Drepturile Omului, şi dorim tuturor participanţilor bucuria de-a lucra împreună pentru apărarea şi cultivarea demnităţii umane şi a comuniunii fraterne. † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române ▲Apel la dialog şi cooperare pentru demnitatea umană La finalul Simpozionului Internaţional cu tema „Demnitate şi justiţie pentru toţi“, consacrat celei de a 60-a aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, participanţii au adoptat următoarea declaraţie Având conştiinţa importanţei esenţiale a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a faptului că cei 60 de ani care au trecut de la adoptarea sa, la 10 decembrie 1948, de către Adunarea Generală a ONU, nu au estompat ci, dimpotrivă, validează şi evidenţiază valoarea şi viabilitatea mesajului acestui document fondator al sistemului modern al drepturilor omului, subliniind faptul că demnitatea umană constituie valoarea centrală a declaraţiei şi legătura sa indisolubilă cu celelalte valori şi principii perene pe care se întemeiază ansamblul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului - libertate, egalitate, solidaritate şi justiţie pentru toţi, în jurul cărora se structurează şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 13 decembrie 2007, odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, document regional cu forţă juridică şi care reflectă evoluţiile în materie constituind cadrul normativ de respectat în plan legislativ, instituţional, administrativ, de către actorii sociali şi politici, cetăţeni europeni, evidenţiem faptul că respectul pentru demnitatea umană, precum şi efectivitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale depind nu numai de protecţia lor juridică, ci şi de promovarea lor prin educaţie, formare şi informare; Atragem atenţia asupra necesităţii de a lega în permanenţă între ele libertatea şi responsabilitatea persoanei umane, identitatea individuală şi solidaritatea socială, circuitul valorilor universale şi specificul românesc în perceperea şi integrarea drepturilor omului; Ne exprimăm convingerea că Bisericile au un potenţial deosebit în cultivarea respectului pentru demnitatea umană, iar dialogul dintre ele, instituţiile statului şi societatea civilă reprezintă o resursă valoroasă pentru crearea unui climat social favorabil respectării efective a drepturilor şi libertăţilor pentru toţi, de natură de a preveni şi descuraja încălcările acestora Este necesară luarea în considerare a dimensiunii spirituale a drepturilor omului Considerăm că prin cultivarea dialogului şi a conlucrării, a toleranţei şi a parteneriatului se identifică valorile comune, se aprofundează discursul despre drepturile omului, dar se şi oferă motivaţie pentru o amplă acţiune civică; Subliniem faptul că, pentru ca dreptul la demnitate şi justiţie în sensul cel mai cuprinzător al termenului, inclusiv acela de dreptate şi justiţie socială, să fie o construcţie durabilă, este necesară, de asemenea, luarea în considerare a dimensiunii spirituale a drepturilor omului, cultivarea respectului pentru valorile comune care stau la baza ansamblului drepturilor fundamentale ale fiinţei umane. Prin urmare, dimensiunea spirituală a drepturilor omului trebuie să fie intrinsecă oricărei abordări, Ne exprimăm deschiderea pentru continuarea şi dezvoltarea dialogului şi conlucrării spre a spori rezultatele de până acum şi a aduce contribuţia noastră la o construcţie socială bazată pe valori.