Drumul lui Matei Vişniec
La sfârşitul lui ianuarie, Matei Vişniec împlineşte 57 de ani. Nu mai este un om tânăr, dar, vechi optzecist, păstrează nostalgia vremurilor de odinioară. Conform refrenului „for ever young“ pe care de regulă Mircea Cărtărescu îl invocă, Matei trăieşte sub acelaşi minunat imperiu al amintirilor, al debutului din 1981, cu volumul de versuri „Oraşul cu un singur locuitor“, al acelei magii superbe prin care fiecare cuvânt atunci avea o forţă excepţională.
Dar cariera scriitorului nu a fost nici de poet, nici de prozator. Chemarea lui a fost spre teatru şi într-adevăr, din acest punct de vedere, plecarea lui din România acum un sfert de veac era absolut obligatorie. Evident, în 1987, nu avea de unde să ştie că regimul lui N. Ceauşescu se va prăbuşi peste doar trei ani, dar şi aşa lui îi era necesar un spaţiu de expresie pe care scena românească nu putea să i-l ofere.
Teatrul românesc a suferit mari reforme în ultimele două decenii, dar aceasta nu i-ar fi asigurat succesul pe care-l merita. Doar numele lui Vlad Zografi aici, în ţară, a reuşit să se impună cu adevărat. În rest, ceilalţi tineri dramaturgi s-au zbătut şi se zbat împotriva anonimatului care abia aşteaptă să-i înghită. Fără scena pariziană, Matei Vişniec nu ar fi răzbit şi nu ar fi reuşit să-şi vadă piesele puse în scenă în multe ţări. Nu înseamnă că aceasta l-a îmbogăţit, dar i-a asigurat un confort sufletesc de care orice om, mai ales dacă e scriitor, are nevoie. Lucrează în continuare la Radio France International, acolo unde au fost şi Dinu Flămând, şi Alexandru Papilian, şi alţi români plecaţi din ţară. Succesul lui de dramaturg l-a propulsat şi ca romancier, dovadă ultimele titluri apărute după 2009 la Editura Cartea Românească.
Matei Vişniec este prolific şi are un spectru larg de expresie. Se mişcă foarte uşor şi în publicistică, dovadă fiind colaborările la diverse publicaţii. De fapt, el este o fiinţă vie care nu cade în capcana apatiei şi nici nu se demoralizează. Deşi are o viziune sumbră asupra vieţii şi a lumii în general, necesitatea de a scrie se dovedeşte mai puternică decât orice depresie sau dezgust. Niciodată nu am ştiut unde să-l aşez pe Matei, dar el se află cert în descendenţa lui Ionesco, a cărui experienţă dramaturgică a rafinat-o, cu alte cuvinte ne-a ajutat să înţelegem cum ar fi scris marele om de teatru dacă s-ar fi născut mult mai târziu. Se poate chiar spune că există o funcţie a absurdului şi a grotescului în teatru slujită de diverse personalităţi în funcţie de o epocă istorică sau alta. Matei Vişniec îndeplineşte o asemenea funcţie pentru a ne arăta unde suntem, cine suntem, de ce ne-am schimonosit şi ne-am urâţit, de ce nu mai putem avea alonja de altădată. Estetica non-eroismului este fundamentală într-o lume care şi-a pierdut idealurile. Scriitorul de care vorbim şi-a asumat perfect rolul şi astfel deschide o perspectivă ameţitoare spre un nihil din care nu lipsesc, precum nişte seminţe care vor germina, speranţele într-o schimbare salutară de paradigmă. Ultimul lui volum „Procesul comunismului prin teatru“, Editura Humanitas, încearcă de fapt ca prin descompunerea unui rău bine cunoscut să repună lumea pe picioare. Este, cred, prima tentativă a lui Matei Vişniec de-a depăşi orizontul spaimei cotidiene şi de-a găsi un sens al viitorului în puterea de-a nu uita trecutul. „Este important să nu uităm, spune el, chiar dacă suntem obligaţi să iertăm.“
Limbajul său sarcastic, sincopat, dezvăluie un univers crud şi absurd. Comunismul, astfel, nu mai ţine de o unică doctrină politică, ci de tot ceea ce-l înrobeşte pe om, îl alienează, îl închide într-o carcasă a fricii şi umilinţei. Teatrul lui dobândeşte astfel o dimensiune soteriologică, întrucât nu există salvare în afara unei intuiri a transcendenţei. Spre 60 de ani, Matei Vişniec ne demonstrează că are de străbătut un drum al adevărului mai presus de artificii literare.