Drumul mamei Domnica Gheţ din Soveja

De fiecare dată când ajung la Soveja, în Vrancea, mă întâlnesc cu… Mioriţa! Cu acea stare arhaică, de lut însufleţit de Creator, din care românul îşi trage seva existenţială. În această toamnă, am cunoscut acolo o bătrână de 86 de ani, în care viaţa a adunat la un loc atâta timp şi credinţă, de poţi s-o asemeni cu maica bătrână din balada „Mioriţa“, care tot întreabă urcând pe drumul spre cer despre feciorul ei nenuntit pe pământ. Se numeşte Domnica Gheţ şi peste două decenii ea a purtat în lume chipul feciorelnic al Sovejei.

Mă aştepta la poartă, ca un uşier la curtea basmului, pregătit să-mi deschidă intrarea într-o lume de poveste. În ogradă, câteva chipuri hidoase, confecţionate din cârpe, paie, pănuşi şi seminţe, înfăţişând personaje încolţite parcă în clocotul unui alt tărâm, stau agăţate pe gard, pe pereţi, să sperie hereţii. Ceva mai departe, o căsuţă cu prispă se chinuie să se arate dintre flori şi tulpini de roşii târzii. Furat de vrajă, plonjez direct în imaginaţie, dar un disc de vinil, spart, legănat de adierea vântului pe o sârmă, mă readuce cu picioarele pe pământ, în ciuntitura unui prezent în care nu mai e loc pentru visare.

În patria Mioriţei

Un nostalgic regret m-a cuprins, dar peste numai câteva clipe mama Domnica Gheţ avea să mă-nvioreze cu cântecul, amintirile şi versurile ei. Cu mărturisirea de credinţă şi cu dragostea pentru satul autentic, pentru Soveja, al cărei chip feciorelnic l-a purtat peste două decenii prin pojarul vremurilor.

Această străbunică de 86 de ani nu se putea înfăţişa străinului oricum. De aceea s-a scuzat şi peste câteva minute a revenit îmbrăcată în costumul ei sovejan, vechi de peste un secol, moştenire de la mama sa, cu care, precum mie, s-a înfăţişat lumii întregi, cu demnitate şi dragoste, cum stă bine românului născut în patria Mioriţei.

Această femeie, pe care ziarele vremii nu ştiau cum să o mai alinte, spunându-i „creatoare de artă populară“, „persoană reprezentativă a creaţiei populare din Vrancea“, „fiică a Vrâncioaiei“, „vedetă printre creatorii populari“ etc., îşi rezumă astăzi viaţa simplu, curat şi dezarmant de cald, numind-o „drum spre Biserică“. Adică urcuş continuu spre cer. Cale pe care s-a înălţat şi ciobănaşul vrâncean spre nunta lui cosmică, potecă pe care a urcat căutându-l şi bătrâna lui mamă mioritică.

De dincolo de timp

Domnicăi Gheţ, sovejancă din tată-n fiu, i-a plăcut să muncească, fie la ţesut, fie la cusut, chiar şi la colectiv, deşi i-a fost greu, pentru ca în urma ei să rămână ceva: un petic de timp, suficient sieşi pentru a veşnici celor trecătoare.

„Iarna ţeseam, ca să am ce prezenta vara pe la muzeele din ţară şi din lume pe unde eram invitată. Lucram cămăşi, fote, trăişti, aşternute, iar în ultimii ani am confecţionat măşti populare. Noi eram la părinţi şapte copii. Cinci băieţi şi două fete. Băieţii plecaseră la muncă pe unde găsiseră, iar eu cu sora mea eram cu mama pe lângă casă. Aveam maşină de tricotat şi împleteam zi şi noapte la flanele. Veneau la noi vrânceni de prin toţi munţii ăştia să le lucrăm. Munceam şi cântam. Mama avea un cântec frumos pe care cred că-l mai ţin minte: «La Cuşna sus pe-o stâncă,/ Veghează un străjer,/ Şi-n vale odihneşte/ Divizia de fier./ Trecui pe lâng-o cruce,/ Înfiptă-ntr-un mormânt,/ Şi-alăturea o fată/ Punea flori pe pământ./ Dar noi am întrebat-o,/ Pe cine plângi tu oare?/ Eu plâng pe al meu frate / Ce-n luptă a pierit,/ Dar el fiind departe,/ Eu plâng pe-acest mormânt…»,“ cântă bătrâna.

Acum e singură în ogradă. Soţul, Ghiţă Gheţ, şi el tot sovejan, a fost cântăreţ bisericesc. A plecat la Domnul acum trei ani şi jumătate. Fiica, Maria, este medic la Buzău. De la ea are o nepoată, căsătorită, care i-a dăruit o strănepoată.

Dragostea pentru arta populară o moşteneşte din sat, unde toată lumea ţesea. „Acum lucrez nişte ii pentru fete, dintr-un borangic foarte vechi. Le-am pus mărgele, le-am pus fluturi cu acul, căci Dumnezeu mă ajută“, spune ea. Şi în timp ce admiram lucrul mâinilor sale, inevitabila întrebare despre Mioriţa s-a rostit parcă de la sine. „Balada era atât de cântată şi de cunoscută la noi, încât făcea parte din viaţa noastră de zi cu zi. O cântam şi o mai cânt încă şi acum. Era un cântec ciobănesc al nostru“, mărturiseşte bătrâna, şi imediat începe să murmure balada, cu o voce uşor tremurată, în tonalităţi arhaice, izvorâte de dincolo de timp, din începuturile lumii.

„Mioriţa a fost bucată din sufletul nostru. Şi pentru noi, cei bătrâni, continuă să vieţuiască în noi. Să ne marcheze profund gândirea, comportamentul, felul în care trăim. Mioriţa se cânta până şi la nunţi şi chiar la petreceri“, mai spune mama Domnica.

Rugăciunile sovejencei

Discuţia a continuat prin curte, în casă, în târnaţ, cu vorbe adevărate, cu priviri, gânduri nerostite sau semnificative tăceri. La un moment dat îmi spune, cu sfială, că scrie poezii. „Dar în ultimul timp scriu mai mult rugăciuni. Femeile care le-au auzit mi le-au cerut şi eu le-am scris de mână pentru fiecare. Scriu mai ales rugăciuni despre Maica Domnului. Ascultaţi: «O, Maică Preacurată,/ Cu chip dumnezeiesc,/ Eu cred în tine Maică,/ Eu cred şi te slăvesc./ Şi gândurile mele/ Se-ndreaptă către tine./ Te rog nu mă lăsa/ Şi adu-mi fericire. /Căci viaţa toată, Maică,/ La tine m-am rugat,/  Şi tu fiinţă blândă/ Mereu m-ai ajutat…»

Am mai multe. Pe asta, de pildă, am scris-o pentru momentul în care plec spre biserică. Ia ascultaţi-o: «Când clopotele încep să bată,/ Azi e zi de sărbătoare,/ Te spală, te-mbracă iute/ Şi hai cu toţi la închinare./ Căci nu poţi trăi pe pământ,/ De n-ai nădejde-n Domnul Sfânt./ Eu am credinţă şi mă-nchin,/ De-i nor afară ori senin/ Şi-apoi ridic ochii spre cer/ Şi-ndrăznesc, Doamne, să-Ţi cer:/ Dă-ne, Iisuse, sănătate/ Şi apoi avem, Doamne, de toate…»

Eu, dacă am o nevoie sau o greutate, mă rog, pentru că am credinţă. Mă credeţi că am pus roşii în grădină şi toate sunt frumoase, pentru că m-am rugat să fie aşa, iar în alte grădini s-au uscat? Ale mele-s ca floarea! Dacă crezi cu adevărat, Dumnezeu te ajută. Eu închin şi florile din grădină! Dar, pentru ca Dumnezeu să te asculte, trebuie să posteşti, să mergi la biserică. Eu cânt la strană, dimpreună cu dascălul şi cu încă o femeie, merg în pelerinaje prin ţară cu părintele nostru şi cu alţi credincioşi. Am ajuns chiar şi la Peştera Sfântului Andrei din Dobrogea! E frumos acolo“, mărturiseşte bătrâna.

Am întrebat-o la ce ţine cel mai mult în viaţă şi mi-a răspuns că „la credinţă şi la costumele tradiţionale“, pe care nici în ruptul capului nu le poate înstrăina. „Dacă mă întrebaţi acum care este drumul pe care îmi este cel mai drag să merg, vă răspund fără ezitare: drumul către biserică. Şi când o vrea Dumnezeu să mă cheme la Dânsul, tot pe drumul acesta voi merge, aşa ca-n Mioriţa! Mă rog la Atotputernicul ca totul să se petreacă în linişte. Cu sufletul împăcat cu sine şi cu lumea“, mărturiseşte mama Domnica.

Am plecat din curtea bătrânei spre gazda mea, cu sentimentul că urc în pantă drumul spre cer. Acelaşi pe care, zilnic, mama Domnica îl calcă rostind una din rugăciunile sale sau, cine ştie, întrebând, ca şi mama bătrână din baladă, „Cine-a cunoscut,/ Cine mi-a văzut/ Mândru ciobănel,/ Tras printr-un inel?/ Feţişoara lui,/ Spuma laptelui;/ Mustecioara lui,/ Spicul grâului;/Perişorul lui,/ Peana corbului;/ Ochişorii lui,/ Mura câmpului?...“