Drumul prin timp spre veșnicie

Timpul este una dintre cele mai mari taine ale vieții omenești. Nu poate fi atins, nu poate fi oprit, nu poate fi întors înapoi. Și totuși, omul îl simte, îl trăiește, îl pierde sau îl câștigă; începe înainte de noi și continuă după noi și, cuprinzându-ne, ne poartă în tăcere către întâlnirea cu Dumnezeu, și, într-un mod misterios, chiar ne și judecă după modul cum l-am folosit eficient sau nu pentru mântuirea noastră.

În preajma înnoirii timpului, chiar dacă agitația acestei lumi și pregătirile societății consumiste pentru serbarea Revelionului împiedică pe unii să mai gândească la însemnătatea timpului în viața noastră, totuși, în aceste clipe premergătoare sosirii noului an, vă propun să evadăm pentru câteva clipe din iureșul cotidian și să ne întrebăm: cum ar trebui să ne raportăm la timp, în ce mod să-l folosim nu ca dușman, ci ca prieten și împreună-lucrător la mântuirea noastră.

După învățătura Bisericii noastre dreptmăritoare timpul nu este doar curgere, ci și chemare, nu doar trecere, ci și întâlnire, nu doar biologic, ci și duhovnicesc. Dumnezeu ne pune înainte timpul ca pe o carte nescrisă, în ale cărei pagini noi așternem libertatea noastră, iar la sfârșit vom da seamă de ceea ce am scris. În viața omului se întâlnesc două mari dimensiuni: timpul și veșnicia. Timpul este darul prin care ne pregătim pentru veșnicie. Sfânta Scriptură ne așază înainte o imagine limpede: „Luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțe­lepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni, 5, 15-16). Îndemnul Sfântului Apostol Pavel nu reprezintă panică, ci trezire, nefiind o amenințare, ci o chemare la responsabilitatea de a folosi timpul acestei vieți ca un dar al Crea­torului așezat în palma fiecăruia dintre noi ca un fir de lumină; iar cel ce-l preschimbă în rugăciune, în pocăință și în fapte ale iubirii își țese, de fapt, clipă cu clipă, haina mântuirii, lăsând veșnicia să înflorească în inima vieții sale. Înțelegem, așadar, că Apos­tolul neamurilor, când ne în­vață să răscumpărăm vremea, de fapt, el ne cheamă să nu lăsăm ca timpul să se scurgă fără rod, fără credință, fără lucrare. Însuși Hris­tos Dumnezeu, Cel ce a făcut tim­pul și stăpânește veacurile, ne descoperă valoarea timpului atunci când spune: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Ziua este viața noastră pământească, iar noaptea este sfâr­șitul ei.

Dacă timpul este câmpul unde se seamănă sămânța, atunci veșnicia este recolta. Când seamănă grâu, omul nu primește neghină; când seamănă credință, nu primește deznădejde. Iar când seamănă rugăciune, nu primește moarte, ci viață. De aceea spune psalmistul: „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelep­ciune” (Ps. 89, 14), căci „trece viața noastră și ne vom duce” (Ps. 89, 12). Numărarea zilelor nu înseamnă contabilizarea lor în calendar, ci con­știen­tizarea că fiecare zi a vieții noastre, în raport cu veșnicia, este precum un mărgăritar de lumină în mâna omului: mică și trecătoare la vedere, dar purtătoare de har și de chemare cerească. Dacă este închinată lui Dumnezeu prin rugăciune, iar aproapelui prin întrajutorare, ea devine treaptă spre Împărăție, prilej de sfințire și început al veșniciei sădite în sufletul omului.

Sfinții Părinți au vorbit cu putere despre timpul vieții, nu ca despre o succesiune anostă de ore, ci ca despre locul în care se clădește omul lăuntric. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Timpul vieții acesteia ne-a fost dat ca să dobândim pe cea viitoare; iar cel ce pierde timpul acesta se lipsește și de celălalt”. Adică poți rata veșnicia, dacă risipești timpul, căci Dumnezeu nu ne întreabă cât am trăit, ci cum am trăit. Nu câți ani am adunat, ci câte zile am sfințit.

Sfântul Isaac Sirul aprofundează această lucrare: „Dumnezeu ne-a dat timpul pentru pocăință, dar nimeni nu știe cât timp i-a fost dat”. De aceea, nu trebuie să tergiversăm. Amânarea este boala timpului pierdut, căci atunci când omul amână rugăciunea, spovedania, împăcarea cu aproapele, amână, de fapt, șansa mântuirii. Apoi, într-o zi, înțelege că timpul nu l-a așteptat. Înțelegem din cele spuse de dumnezeiescul părinte Isaac că adevărata dramă nu este sfârșitul vieții, ci faptul că multe vieți se termină fără să fi început cu adevărat. Numai cine trăiește cu Dumnezeu viețuiește în realitate, iar cine crede că poate trăi fără Hristos, de fapt, se află într-o mare deziluzie.

În teologia contemporană, timpul este văzut ca spațiul colaborării dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului. Sfântul Preot Dumitru Stăniloae arată limpede: „Timpul este intervalul în care Dumnezeu aș­teaptă răspunsul iubirii noastre la iubirea Lui”. Răspunsul acesta transfigurează clipele și le umple de viață veșnică, învățându-ne că timpul nu este doar un cadru, ci și un dialog, o întâlnire, dar și un răspuns. Când omul iubește, timpul devine lumină, iar când iartă, timpul devine pace. Când omul se roagă, timpul devine scară către Dumnezeu. Părintele nostru Patriarh Daniel afirmă că „timpul este laborator al mântuirii personale; nu numărul anilor mântuiește, ci rodirea lor în credință, rugăciune și iubire”. Această perspectivă reașază criteriile vieții. Poți trăi puțin și să lucrezi cu mult spor la mântuire sau poți trăi mult și să risipești totul, inclusiv șansa de a fi veșnic în lumina și iubirea Prea­sfintei Treimi.

Revenind la momentul calendaristic în care ne aflăm, sfârșitul unui an și începutul altuia, realizăm că cele din urmă ceasuri ale lui 2025 se vor scurge îndată, în timp ce noi ne pregătim, parcă nerăbdători, să deslușim tainele noului an, pe care ni-l dorim cu toții mai bun, mai prosper, cu mai multă sănătate, cu pace în lume și la hotarele țării. Peste toate, însă, să nu uităm că începutul unui an este clipa în care Hristos Dumnezeu ne mai oferă timp, răgaz pentru a lucra la mântuirea noastră. Cum? Să prioritizăm just între lucruri esențiale și cele uzuale. Întâi să ne întâlnim cu El în rugăciune și în Euharistie, și apoi, să ne ducem viața cu nădejde și lucrând la mântuirea noastră. Din ceea ce ne învață Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți înțelegem că Dumnezeu nu interzice bucuria de a trăi, ci o reașază. Bucuria adevărată nu începe în zgomot, ci în liniște; nu în stradă, ci în inimă (Luca 17, 21). Așa înțelegem că timpul nu este doar cronologie, ci și Liturghie. Biserica nu doar numește zilele, ci le sfințește; nu doar împarte anul, ci îl transfigurează. Și atunci, timpul nu mai curge împotriva noastră, ci pentru noi, căci nu ne duce spre sfârșit, ci spre împlinire; nu ne înstrăinează, ci ne apropie de Dumnezeu.

Așadar, menirea creștinului nu este doar să treacă prin timp, ci să-l transfigureze: să-l dăruiască lui Dum­nezeu prin credință și rugăciune și aproapelui prin iubire și faptă bună, pentru ca fiecare zi să devină altar de lumină, iar trecerea clipei să deschidă poarta veșniciei. Sfințirea timpului nu se face prin filosofie, ci prin faptă, nu prin intenții, ci prin începuturi, nu prin promisiuni, ci prin împliniri. Cine trăiește cu și în Hristos descoperă că timpul nu se pierde, ci se dăruiește. Și nimic din ceea ce se dăruiește în dragoste nu moare, ci intră în veșnicie.