Duhovnicul care ne-a dat un plus de viaţă

Nu de mult timp părintele Arsenie Papacioc a plecat la întâlnirea cu Hristos. Mii de credincioşi i-au fost aproape pe ultimul drum al acestei vieţi, o viaţă deloc uşoară. Închisoare, pustie, apoi disponibilitatea maximă de a primi zilnic zeci şi poate sute de oameni care îl căutau. Nu e uşor să îndrumi şi să asculţi necazurile oamenilor, căci orice duhovnic bun preia cel puţin o parte din suferinţa lor. Părintele Arsenie a primit în sufletul său povara necazurilor oamenilor care l-au cercetat, căutând să dea tuturor un plus de viaţă, curaj şi nădejde. Viaţa sa personală şi-o reînnoia mereu prin rugăciune, prin smerenie, şi mai ales prin faptul că trăia conştient prezenţa lui Dumnezeu în inima sa. Chipul luminos şi sufletul său cald au fost surprinse în cuvinte de patru mitropoliţi din Biserica noastră.

Despre părintele Arsenie, ca duhovnic, căci este duhovnicul prin excelenţă, se pot spune nenumărate lucruri. Cred că fiecare persoană care a trecut prin chilia părintelui poate da, mai înainte de toate, mărturie despre uşurarea de povară pe care o simţeau după o întâlnire de doar câteva minute cu părintele.

"Dumnezeu nu iubeşte plângăcioşii. Dumnezeu îi are în braţe doar pe luptători", spunea părintele adesea celor care se apropiau de dânsul cu inima zdrobită, plângând, şi îi îndemna ca pe lângă cruce să aibă şi sabia, ca pe lângă metanii să aibă şi curajul mărturisitor, căci mare este smerenia, ea te duce către Dumnezeu şi măsoară starea ta duhovnicească, dar mare este şi curajul mărturisitor. Puterea smereniei împreună cu puterea mărturisirii îl îmbracă pe om în puterea crucii şi în puterea biruinţei şi a învierii. Această stare de luptător părintele o aşază la inima fiecăruia, pentru că, zice el: "Dumnezeu te-a creat, Dumnezeu te-a renăscut prin sângele Său şi Dumnezeu te mântuieşte în fiecare clipă. Fii, aşadar, luptător!"

Părintele, dacă dădea un canon celor care treceau prin faţa cuvioşiei sale, canonul acesta era: "Să fii, fiule, în starea de prezenţă". Prezenţă în faţa lui Dumnezeu, căci El te-a creat. Prezenţă în faţa aproapelui, căci eşti destinat să-l iubeşti şi să te rogi pentru el. Prezenţă în faţa lumii, căci lumea întreagă eşti chemat să o porţi în rugăciune. Stare de prezenţă în faţa propriei tale conştiinţe, care nu trebuie să fie niciodată adormită. Stare de prezenţă, pentru că în chipul şi în inima părintelui răsunau cuvintele rostite de Dumnezeu încă din Vechiul Testament: "Eu sunt viu, voi sunteţi vii". Părintele voia, şi cu darul Celui de Sus a reuşit să fie viu în adevăratul sens al cuvântului, să alunge moartea din chipul lui şi din chipul celor care îşi plecau genunchii în faţa părintelui.

"…veneau la chilia lui şi aşezau sufletele lor în căuşul mâinilor părintelui…"

Oamenii simţeau povara păcatelor, a necredinţei, disperării pe umerii sufletelor lor şi veneau la chilia lui şi aşezau sufletele lor în căuşul mâinilor părintelui, iar el avea darul să-ţi ia sufletul din tine, să-l atingă de sufletul său şi pe amândouă să le aducă înaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, cohorte de arhierei, de stareţi şi stareţe, de preoţi, demnitari, intelectuali, oameni de stare sau talpa ţării, într-un convoi neîntrerupt ca o cascadă care curgea valuri-valuri, se îndreptau spre chilia părintelui ca să-şi uşureze sufletul. Părintele ştia un singur lucru: că trebuie să fie următor Sfântului Pavel precum Sfântul Pavel a fost următor al lui Hristos, Care a spus: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi". Părintele Arsenie a fost un următor al lui Hristos, luând asupra sa povara lumii pentru că avea asupra sa pecetea lui Hristos aşezată pe sufletul lui, pecete care, după mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog, înseamnă să preiei păcatele altora şi să le consideri ca ale tale şi să plângi pentru ele ca şi cum ar fi ale tale, dându-ţi chiar sufletul pentru sufletul aproapelui, şi prin aceasta ai pecetea lui Hristos în chipul tău.

Dumnezeu l-a chemat la Sine pe părintele Arsenie. L-a chemat la Sine şi ne întrebăm astăzi cum de a fost cu putinţă ca o floare atât de frumoasă să odrăslească pe pământul nostru? Cum s-a putut naşte şi a putut creşte un bărbat atât de puternic. Doar mila lui Dumnezeu cunoaşte adâncul acestei taine. Noi doar ştim că a avut o familie binecuvântată şi a avut cei şapte ani de acasă.

Dumnezeu l-a dăruit neamului românesc ca să-l ajute pe acesta să trăiască clipe de adevăr, căci unde este adevărul, acolo este Biserica şi Biserica este acolo unde este adevărul şi unde este ortodoxia. Părintele a plecat la cer şi mulţi se întristează, dar el se bucură, căci s-a împlinit cuvântul pe care l-a rostit de atâtea ori: "Cât doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Doamne!"

(IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, fragment din necrologul la moartea părintelui Arsenie Papacioc)

Avea un dinamism spiritual şi fizic extraordinar

Când l-aţi cunoscut pentru prima dată pe părintele Arsenie Papacioc?

Pe părintele Arsenie îl cunosc din anii 1967-1968. După ce a ieşit din închisoare în 1964, a slujit câţiva ani la o parohie lângă Cluj, numită Filea, iar apoi a fost transferat la Mănăstirea Cheia din Prahova. Acolo l-am întâlnit pentru prima oară. De atunci m-am ataşat sufleteşte de dânsul, devenindu-i ucenic. Mă numea chiar "copilul său", pentru că la vremea respectivă eu nu aveam decât 17-18 ani.

La Cheia a stat puţin timp, căci a fost transferat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, ca preot slujitor şi duhovnic la maicile de aici. După aceea a fost trimis la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, pentru ca din 1976 să se stabilească definitiv la Techirghiol. L-am vizitat în toate aceste locuri. Îmi amintesc de un moment deosebit din viaţă, când aveam o durere în suflet. Părintele se afla la Căldăruşani. I-am scris dinainte că doresc să-l vizitez. M-a întâmpinat asemenea părintelui iubitor din Evanghelie pe aleea de intrare în mănăstire. M-a îmbrăţişat cu multă dragoste, iar eu, cu lacrimi în ochi, i-am mărturisit durerea pe care o aveam. Părintele m-a mângâiat şi deodată mi-am dat seama că suferinţa mea se alinase; de fapt nici nu mai exista.

Cum era părintele în tinereţile lui? Toţi au imaginea bătrânului sfătos care te edifica în problemele esenţiale ale vieţii.

Părintele avea un dinamism spiritual şi fizic extraordinar. Mergând, parcă fugea. Or, această mobilitate venea dintr-o mare energie dumnezeiască pe care părintele o poseda. Oamenii care trăiesc cu adevărat în prezenţa lui Dumnezeu sunt mai mult duh decât trup. Aşa era părintele Arsenie. Cu un cuvânt energic, inspirat, cu putere multă, ca şi cuvântul Mântuitorului.

Eu cred că părintele a fost acelaşi întotdeauna. Vioiciunea sa spirituală şi chiar fizică şi-a păstrat-o până în ultimii ani ai vieţii sale. Chiar dacă a slăbit trupeşte, a rămas totuşi cu o minte foarte luminată şi înaintevăzătoare. Părintele avea o inteligenţă nativă excepţională, pe care a cultivat-o toată viaţa prin nevoinţa sa ascetică, ajungând la înţelepciunea Părinţilor filocalici. Această înţelepciune a pus-o în slujba nenumăraţilor credincioşi care l-au căutat constant.

"Credinţa nu-ţi permite să faci compromisuri"

În ce moment al vieţii părintele Arsenie a început să fie căutat de un număr mare de credincioşi?

Cred că de când a fost transferat la Techirghiol. Dar şi la Cheia sau la Cernica se auzise de numele său, care era foarte cunoscut. Părintele devenise o icoană a duhovnicilor români prin viaţa sa de suferinţă şi de nevoinţă ascetică. Să nu uităm că a suferit în închisoare timp de aproape 14 ani de zile. Această suferinţă asumată fără cârtire, ca pe o jertfă pe care o aducea pentru întreaga Biserică, i-a sfinţit viaţa. A petrecut de asemenea un timp în pustie, împreună cu părintele Cleopa. Ca sihastru, ca pustnic, el a înfruntat ispitele diavoleşti în mod direct. Îmi amintesc că-mi povestea despre acei ani de nevoinţă, cum, într-una din nopţi, diavolul i-a luat cojocelul şi îl lovea.

Nu vorbea prea mult despre ce a îndurat în viaţa sa, mai ales despre anii petrecuţi în temniţă. A fost un om dârz, care nu a cedat cu nimic în faţa celor care-L luau pe Dumnezeu în râs, sau îl batjocoreau pentru că era preot şi călugăr. La aceste hule răspundea cu mare fermitate, având conştiinţa că Îl apără şi-L mărturiseşte pe Dumnezeu Însuşi. Voia deci ca în primul rând credinţa să nu fie batjocorită.

După cum ne spunea, de mic a fost ataşat de Biserică, de slujbele Bisericii. Asculta cu o deosebită atenţie predica preotului din sat. Aceasta ne îngăduie să spunem că a avut din pruncie o chemare specială pentru cele sfinte. Dar cei ce au chemare deosebită au şi ispite, şi greutăţi pe măsura chemării lor. Dacă părintele a primit multe daruri de la Dumnezeu, el le-a înmulţit printr-o viaţă de nevoinţă şi de jertfă, pe măsura acestor daruri.

De ce credeţi că părintele a ales în viaţă calea monahală?

Nu mi-a spus niciodată de ce s-a dus la mănăstire. Cred însă că a simţit de mic copil iubirea lui Dumnezeu, tocmai pentru că a fost legat de biserică. Deşi familia în care s-a născut trăia în bunăstare materială, în sufletul său de copil s-a trezit dorinţa de a părăsi lumea aceasta cu confortul ei şi a trăi credinţa în maximalismul ei. Era un om care nu făcea compromisuri. În acest sens s-a exprimat de mai multe ori: "Credinţa presupune exigenţă, credinţa nu-ţi permite să faci compromisuri". Credinţa trebuie să o trăieşti în integralitatea ei.

(IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord)

Înalt Preasfinţia Voastră, care era atmosfera din jurul părintelui Arsenie Papacioc?

În primul rând trebuie să spun că cineva este apropiat de un duhovnic numai dacă îi urmează sfaturile, şi pot mărturisi cu bucurie că am fost şi eu unul printre miile, chiar sutele de mii de credincioşi care i-au ascultat cuvintele, care s-au plecat sub epitrahilul său şi s-au bucurat de atmosfera dimprejurul acestei mari pesonalităţi duhovniceşti a Bisericii Ortodoxe Române. Întâlnirile cu părintele Arsenie Papacioc erau urmate de o reală stare de confort, de o stare de speranţă, de întărire duhovnicească, pentru că găseam un răspuns şi o mângâiere pentru problemele noastre. Puneam o problemă şi aşteptam un răspuns de la părintele Arsenie, aşa cum am obişnuit cu toţi marii duhovnici pe care i-am cunoscut. Trecerea la cele veşnice a părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc este o pierdere pentru Biserică, este o durere în sufletele noastre, care însă se transformă în acelaşi timp într-o bucurie pentru că ştim că avem în ceruri un rugător către Dumnezeu. De câte ori ne vom aminti de dânsul şi ne vom ruga, suntem siguri că Dumnezeu ne va ajuta prin mijlocirea acestor oameni care au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi s-au dus acum în Împărăţia cerurilor.

Prin ce se deosebea părintele Arsenie Papacioc faţă de ceilalţi mari duhovnici români pe care i-aţi cunoscut?

Fiecare duhovnic are harisma lui, darul lui, şi fiecare încerca printr-o modalitate specifică lui să bucure şi pe alţii. Marii duhovnici nu pot fi comparaţi, ci de la fiecare dintre ei simţim ceva special. Ei au încercat să bucure şi să ajute pe credincioşi după felul în care ei înşişi au trăit, de aceea ierarhii, preoţii şi credincioşii au vrut să-i cunoască pe toţi, sau pe cât mai mulţi duhovnici, nu în sensul de a-ţi schimba duhovnicul foarte des, ci de a te îmbogăţi de la toţi. Cineva care a stat de vorbă cu părintele Cleopa sau cu părintele Paisie, cu părintele Teofil la fiecare a găsit câte ceva. La fel s-a întâmplat şi cu părintele Arsenie. El era un om care transmitea virtutea. Vorbea despre o calitate deosebită pe care trebuie să o îndeplineşti cu multă uşurinţă. Virtutea era prezentată de părintele Arsenie ca un dar al lui Dumnezeu care se oferă omului, iar păcatul era pus ca ceva de care trebuie să te fereşti. Fie că începea să spună cât e de rău să păcătuieşti şi unde poţi ajunge, totdeauna finaliza prin a îndruma pe cineva cum să împlinească virtutea şi cât ajutor primeşti de la Dumnezeu în mod practic. Aşa făcea şi părintele Teofil Părăianu. Părintele Arsenie nu folosea termeni teologici foarte elevaţi, deşi cunoştea foarte bine teologie. Transmitea într-un mod foarte accesibil mesajul pentru ca el să nu treacă pe lângă ascultător, pentru că dacă nu trimiţi mesajul pe limba lui, tu nu l-ai coborât din minte în inimă. Am văzut însă că teologilor le vorbea aşa cum se cuvenea.

Reţineţi un cuvânt pe care părintele Arsenie vi l-a adresat personal?

L-am întâlnit de câte ori am mers la Mănăstirea "Sfânta Maria" din Techirghiol şi de fiecare dată am primit binecuvântarea sa şi un cuvânt duhovnicesc. Ţin minte că l-am întâlnit odată când eram deja arhiereu şi l-am întrebat despre lucrarea ce se cere din partea unui ierarh, ce trebuie să aibă el în minte şi în inimă faţă de păstoriţii săi. Părintele Arsenie mi-a spus că ierarhul Bisericii Ortodoxe îi poartă în braţe pe toţi cei pe care îi hirotoneşte, pentru că noi răspundem şi ca duhovnici, şi ca mijlocitori ai harului.

(IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului)

"Plecai de la sfinţia sa cu neliniştile sufleteşti limpezite"

În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc?

L-am întâlnit pe părintele Arsenie pentru prima dată în 1972. Eram deja inginer stagiar la Întreprinderea de Construcţii Căi Ferate Cluj, dar şantierul era la Alba Iulia. Se dubla linia ferată Teiuş-Vinţu de Jos. La Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia l-am întâlnit pe fratele Petrică Jinaru, acum părintele Paulin Jinaru, care mi-a povestit de mai mulţi părinţi duhovniceşti, dar în mod special de părintele Arsenie. Imediat ce s-a ivit momentul şi fratele Petrică i-a făcut o vizită părintelui, m-am dus cu dânsul. Pe vremea aceea, sfinţia sa era duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Aceasta a fost prima întâlnire a mea cu părintele, iar de atunci, ele au fost nenumărate. Am aflat atunci parte din istoria vieţii părintelui, pentru că acesta, după ce a pătimit greu în temniţele comuniste, în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici, a ieşit şi dânsul din închisoare. Dar aşa cum era procedura sistemului, preoţii de elită, slujitorii cei mai buni ai Bisericii, după ce au ieşit din închisoare, şi-au găsit cu greu locuri de slujire, sate retrase, amărâte, sate mici.

Aşa şi părintele Arsenie, a primit o parohie mică de la IPS Teofil de la Cluj, în localitatea Filea, Protopopiatul Turda, judeţul Cluj. Nu a stat mult timp aici şi a plecat la Cheia, apoi la Dintr-un Lemn, după care a urmat Mănăstirea "Sfânta Maria" - Techirghiol.

Din 1972 l-am avut duhovnic, cu o întrerupere de câţiva ani, când m-am mărturisit părintelui Ioan Mihălţan, viitorul episcop. În acest timp am continuat să-l vizitez pe părintele Arsenie. Ca un amănunt, vă pot spune că în dosarul meu de hirotonie de la Cluj, recomandarea canonică mi-a dat-o părintele Arsenie Papacioc.

Cine l-a cunoscut nu putea să nu rămână toată viaţa marcat de ceea ce a spus, de cugetarea duhovnicească adâncă a părintelui, care stăruia pe o trezvie a sufletului decât pe o nevoinţă exterioară foarte împovărătoare, pe paza minţii.

"Orice stridenţă te scoate din armonie"

Părintele avea o apoftegmă minunată, cunoscută de mulţi: "Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea…" E o filosofie pe care se poate întemeia o viaţă de om. Ferice de omul care îşi găseşte un părinte spiritual care de la tinereţe să-l călăuzească pe calea cea bună şi să nu bâjbâie pe căi lăturalnice.

O altă zicere memorabilă a părintelui era: "Orice clipă poate fi o veşnicie şi orice suspin o rugăciune". Te îndemna să gândeşti la sfârşitul tău, dar nu cu crispare şi cu disperare, ci cu nădejde creştină. Te făcea atent că "moartea nu vine să-ţi pregătească o cafea". Pe de altă parte, în scrisorile către fiii săi duhovniceşti vedem scoasă în evidenţă virtutea răbdării. Zice părintele Arsenie că în toate veacurile au fost oameni care au suferit pentru Hristos, dar veacul al XX-lea a umplut cerul de sfinţi. Se referea la prigoana împotriva creştinilor dăruiţi totalmente lui Hristos.

Mi-a rămas sufletul marcat de rugăciunile şi încurajările sfinţiei sale. Era un om al lui Dumnezeu. Pentru profunzimea sa spirituală şi faptul că găsea leac la orice neputinţă sufletească oamenii îl căutau în număr mare. Era un om al echilibrului. Odată l-am întrebat: "Cum socotiţi că procedează cei ce încă până nu este o hotărâre sinodală citesc rugăciunile de la Sfânta Liturghie cu glas tare?" Ştiţi ce mi-a zis? "Orice stridenţă te scoate din armonie." Am înţeles cu toţii ce voia să spună. Acesta era părintele Arsenie. Simplu şi adânc.

Era convins de prezenţa permanentă a lui Hristos lângă noi şi că Dumnezeu nu ne lasă, în orice situaţie ne-am afla. La chilia lui de la "Sfânta Maria" întotdeauna era coadă. Îşi primea cu drag, cu bunăvoinţă oamenii căutători de mângâiere. Plecai de la sfinţia sa cu neliniştile sufleteşti limpezite, lămurite.

(IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului)

Pagini realizate de Augustin Păunoiu, Marius Nedelcu şi Cristian Bostan