Duhovnicul, doctor de suflete, iar nu judecător

Biserica învaţă că haina cea luminată a sufletului nu o putem dobândi decât prin post, rugăciune, mărturisire în faţa lui Dumnezeu şi împărtăşire euharistică. Şi pentru că duhovnicul nu are vârstă, după cum ne-a spus părintele Andrei Florariu de la Parohia „Sfântul Nicolae“ - Belceşti (Iaşi), am dorit să aflăm cum a trăit acesta Sfânta Taină a Spovedaniei copil şi tânăr fiind, iar mai apoi ca preot, pentru cei care şi l-au ales îndrumător. Este Spovedania o judecată, cum explicăm copiilor necesitatea Spovedaniei şi cât de mult diferă aceasta în cazul adolescenţilor, respectiv bătrânilor, sunt întrebări la care am încercat să aflăm răspunsuri din partea unui preot tânăr, cu o trăire duhovnicească adâncă.

În Taina Spovedaniei, omul se întâlneşte cu cele mai profunde trăiri ale sufletului, îşi descoperă trăirile cele mai adânci şi se destăinuie lui Dumnezeu. Ce reprezintă Spovedania pentru dumneavoastră?

Pr. Andrei Florariu: Sfânta Taină a Spovedaniei a însemnat şi înseamnă pentru mine ca om, ca teolog, ca duhovnic, starea permanentă de pocăinţă, întrucât omul cu cât se pocăieşte mai mult, cu atât se cunoaşte mai deplin pe sine însuşi, îşi conştientizează nimicnicia, îşi deplânge ticăloşia şi aleargă la mila lui Dumnezeu. Adevărat este că prin pocăinţă curată ne auzim cele mai profunde gânduri şi trăiri duhovniceşti, iar în această stare Îl descoperim pe Dumnezeu şi ne apropiem mai mult de Creatorul nostru, făcându-ne astfel mai receptivi la harul Său.

Cum aţi trăit-o mai întâi pe cea a dumneavoastră personal, apoi ca duhovnic pe a celor pe care îi spovediţi?

Încă din anii copilăriei, Spovedania şi-a pus amprenta nu numai asupra mea, ci asupra întregii familii din care provin, întrucât îi vedeam pe părinţii mei mergând deseori la duhovnic să se spovedească. La acea vreme eu înţelegeam doar că pentru a te împărtăşi cu Sfintele Taine trebuie înainte să te spovedeşti. Dar, odată cu trecerea anilor, am perceput mult mai profund Spovedania, înţelegând-o ca fiind Taina mărturisirii păcatelor mele şi mai apoi primirea şi urmarea canonului dat de duhovnic.

Profunzimea Sfintei Taine a Spovedaniei şi rolul ei am început să le percep mai intens, pe de o parte, odată cu teoria aprofundată la cursurile de la Facultatea de Teologie şi apoi la cursurile de masterat, şi desigur din bibliografia sugerată la acea vreme de părinţii profesori, aplicată practic în momentul mergerii la duhovnicul meu. Pe de altă parte, momentul hirotoniei întru preot, respectiv cel al hirotesiei întru duhovnic m-au responsabilizat mult mai mult în a medita la importanţa Mărturisirii, aşa cum mai este cunoscută Sfânta Taină a Spovedaniei. Acest lucru, deşi ştiut din teoria dobândită, acum se zugrăveşte vădit în scaunul Spovedaniei, când, din încredinţarea chiriarhului, eu, nevrednicul, trebuie să devin părintele duhovnicesc al credincioşilor din parohia dată spre păstorire.

Dacă înainte simţeam bucurie şi linişte după ce mărturiseam greşelile şi păcatele mele, acum, ca duhovnic, aceste trăiri sunt prezente pentru fiecare credincios în parte care înţelege rostul Tainei Spovedaniei şi vine cu inima înfrântă şi smerită şi mărturiseşte, fără şovăire, păcatele fie ele cât de grele, cu pocăinţă, cu sinceritate, părere de rău şi cu hotărâre de a nu le mai repeta. Momentul mărturisirii fiilor duhovniceşti nu este înălţător doar pentru ei, ci şi pentru mine ca duhovnic. Ce poate fi mai frumos decât momentul când un „fiu risipitor“ se întoarce la Tatăl său conştientizând greşeala sa?

Se spune că Spovedania este judecata dinainte de judecată. Oare ne va mai judeca Hristos pentru păcatele mărturisite la spovedanie?

Spovedania nu este o judecată, pentru că nici duhovnicul nu are rolul de judecător în scaunul de spovedanie, ci de povăţuitor, de sfătuitor, de părinte împreună-rugător cu credinciosul pentru îndreptare, de aici şi legătura de suflet ce se leagă între aceştia doi, şi anume de a fi în permanentă comuniune prin starea de rugăciune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „În Biserică veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească, acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor.“

Trebuie să simţim ruşinea păcatelor atunci când le spovedim? Sau dimpotrivă, trebuie să fim impasibili?

Atunci când săvârşim un păcat, cel viclean ne ispiteşte în acelaşi timp şi cu gândul că fapta respectivă nu ar constitui o fărădelege sau o îndepărtare de la conduita morală creştină, iar momentul hotărârii pocăinţei noastre este şi momentul trezirii noastre duhovniceşti, deci descoperirea ruşinoasă a faptelor săvârşite. Ruşinea pentru acestea în cazul mărturisirii este firească, deoarece şi păcatele noastre sunt ruşinoase. În schimb, trebuie să fim foarte atenţi ca această ruşine să nu fie o piedică în a ne mărturisi curat şi sincer, chiar dacă am crede noi că atât de mari şi grele sunt păcatele noastre, încât Dumnezeu nu ne-ar ierta. Ruşinea reprezintă în acelaşi timp şi conştientizarea a ceea ce suntem noi, a faptului că păcatele noastre nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Pe de o parte suntem ruşinaţi de păcatele săvârşite, iar pe de altă parte, cu părere de rău le mărturisim pentru a dobândi iertarea lor.

La spovedanie obţinem numai iertarea păcatelor sau şi o nouă direcţie spre care ne ghidăm viaţa?

Obţinem doar iertarea păcatelor pe care le-am mărturisit şi pe care ne-am hotărât să nu le mai săvârşim, ajutaţi de harul lui Dumnezeu. În momentul în care reuşim să ne îndepărtăm de un anumit păcat sau să nu mai facem anumite greşeli, sau măcar să încercăm să subjugăm anumite vicii ale noastre, atunci devenim alţi oameni. Iertarea păcatelor noastre stă în raport de interdependenţă cu îndepărtarea de păcat şi apropierea de Dumnezeu, iar atunci când facem un pas către Dumnezeu, El face mai mulţi către noi, arătându-ne şi o perspectivă mult mai frumoasă şi mai clară asupra vieţii şi asupra trecerii noastre efemere prin lumea aceasta. Căci, aflându-ne în apropierea Luminii celei neapuse, cum am putea noi, oare, să rătăcim?

Cum erau părinţii la care v-aţi spovedit şi aţi cerut sfat? Cum spovedeau ei?

Nu au fost foarte mulţi duhovnici, deoarece o caracteristică a credinciosului trebuie să fie şi statornicia în a-şi alege un duhovnic stabil pentru el, dar, aşa puţini câţi au fost pe parcursul timpului, nădăjduiesc şi mă gândesc că nu eu i-am ales pe ei, ci numai Bunul Dumnezeu mi i-a descoperit pentru a clădi povaţă cu povaţă şi canon cu canon la formarea mea ca om şi, mai apoi, ca preot.

Dincolo de părintele meu duhovnicesc, am avut permanent lângă mine pe părintele meu trupesc, pe tatăl meu, care este preot, alături de care am bucuria şi binecuvântarea să slujesc la acelaşi Sfânt Altar, de la care am învăţat foarte multe şi cu care mă sfătuiesc în problemele din pastoraţie şi problemele de duhovnicie şi de la care păstrez multe din bucuriile acestea sublime ale trăirii autentice în misiunea mea ca preot.

Dacă ar fi să creionez chipul duhovnicului regăsit în toţi părinţii mei duhovniceşti de până acum, aş putea să zic că o primă caracteristică ar fi răbdarea, mai apoi blândeţea, dar şi dreptatea cu care spovedeau, fie că era întemeiată pe canoane şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi, fie că practica experienţei lor ca duhovnici îi determina să mă îndrume cât mai bine pe această potecă grea, dar şi frumoasă a urcuşului care duce la Hristos.

Sunteţi pentru împlinirea unui canon, a unei epitimii în cazul penitenţilor care au greşit mai grav sau nu?

După învăţătura de credinţă ortodoxă, epitimiile sau canonul sunt mijloace de pocăinţă rânduite de duhovnic păcătosului care se spovedeşte: rugăciuni, metanii, cercetarea bisericii, milostenie, posturi, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Astfel, canonul nu se aplică la două persoane la fel, ci se cercetează fiecare credincios în parte, ceea ce are nevoie nu spre a fi împovărat, ci spre a fi ajutat în urcuşul său duhovnicesc.

Epitimiile însă nu urmăresc pedepsirea păcătosului, ci ispăşirea păcatelor şi îndreptarea păcătosului; ele sunt ajutoare, exerciţii de întărire în virtute şi de îndepărtare de păcat. Precum medicamentele, care au rolul de a însănătoşi trupul, aşa şi epitimiile sau canonul dat de duhovnic au menirea de a ajuta şi îndrepta pe cel care a săvârşit păcate, fie ele mai mult sau mai puţin grave.

Desigur, urmarea sfatului duhovnicului este foarte importantă, deci şi împlinirea după putinţa fiecăruia a canonului stabilit. Dacă după o perioadă de timp nu mai poate împlini acest canon, este recomandată cercetarea duhovnicului, rugându-l să stabilească un alt canon după măsura stării duhovniceşti.

Cum explicăm copiilor necesitatea Spovedaniei şi cum o definim pe înţelesul lor? De la câţi ani este necesar a se spovedi pentru a primi Sfânta Împărtăşanie?

Copiii vor înţelege necesitatea Spovedaniei doar dacă şi noi, cei mari, am înţeles care este rolul ei. Exemplul personal al fiecăruia dintre noi reprezintă explicaţia cea mai convingătoare pentru copiii noştri. Deseori cuvintele nu pot cuprinde însemnătatea unui moment de a fi în deplină comuniune şi comunicare cu Dumnezeu, ci trăirea profundă oglindeşte în sufletul copiilor noştri şi le dezvăluie astfel semnificaţia acestei Taine Sfinte a Bisericii.

Dar pentru ca ei să înţeleagă în umile cuvinte ce reprezintă această măreaţă Taină, am putea totuşi să le transmitem că în scaunul de Spovedanie stăm de vorbă cu Dumnezeu, iar preotul este doar un receptor a ceea ce transmite Dumnezeu. Sau o comparaţie pe care ei pot să o perceapă mai clar, preotul este ca un telefon care face legătura între ei şi Doamne, Doamne, cum mai spun cei mai micuţi. Îmi aduc bine aminte că primele persoane pe care le-am spovedit în calitatea mea de părinte duhovnicesc au fost copilaşi. I-am luat pe fiecare în parte şi nu pot uita licărirea şi bucuria din ochii lor, dar şi curăţia şi nevinovăţia inimii lor.

Pravila noastră bisericească prevede ca spovedania copiilor să se facă începând cu vârsta de 7-8 ani, dar trăind astăzi într-o societate cu o tehnologie informaţională avansată, dar şi cu mult mai multe tentaţii păcătoase, cred că ar trebui ca cercetarea lor să fie mai de timpuriu, Spovedania fiind pentru ei mai mult un prilej prin care îi responsabilizăm în a avea pe viitor grijă de sufleţelul lor.

Diferă cu ceva Spovedania în cazul unui tânăr de cea a unui bătrân? Diferenţa de vârstă i-a făcut mai reticenţi pe bătrânii din sat în momentul în care s-au spovedit pentru prima dată la dumneavoastră?

Problemele tinerilor de astăzi diferă cu mult faţă de problemele tinerilor de odinioară, bătrânii de astăzi, drept pentru care sunt diferenţe de neimaginat pentru aceştia din urmă, de la care aud deseori, când vine vorba de nepoţii lor, că „s-a întors lumea cu susul în jos“, neputând să conceapă păcatele vremurilor în care ne aflăm. Păcatele care copleşesc sufletul tânărului sunt cu mult mai grele decât cele ale vârstnicului şi de aceea şi timpul pe care îl dedic spovedaniei tinerilor este mai mare, deoarece şi întrebările din partea lor sunt mai multe, iar dorinţa lor de a descoperi şi a afla lucruri despre Dumnezeu şi viaţa morală este pe măsură. Deşi a săvârşit anumite păcate grele, deseori se simte în glasul tânărului care vine să se spovedească sincer regretul că nu a întrebat sau nu a dat prilejul mai demult de a afla despre repercusiunile diferitelor păcate ce sunt specifice vârstei.

Deşi au trecut foarte repede cei doi ani de când am fost hirotonit preot, şi vârsta mea nefiind trecută de 30 de ani, după puţina mea experienţă de părinte duhovnicesc de până acum tind să cred că duhovnicul nu are vârstă. Bineînţeles, există între duhovnici diferenţe de caractere, de mentalităţi, de pregătire intelectuală, de temperament, dar ceea ce face ca preotul să nu aibă vârstă în scaunul de spovedanie este trăirea sa duhovnicească, intensitatea rugăciunii sale. Bătrânii, cei din familiile tinere şi adolescenţii aparţinând diferitelor clase sociale sau cu o pregătire intelectuală diferită, cu toţii atunci când vin să se spovedească şi să-şi mărturisească păcatele, vin cu încredinţarea că Spovedania este în primul rând o Sfântă Taină, că îşi mărturisesc păcatele înaintea lui Dumnezeu şi că preotul este un mijlocitor şi un povăţuitor; acestea făcându-le cunoscute deseori în cuvântul după citirea rugăciunilor pentru Spovedanie.

Mulţi adolescenţi vin să se spovedească cu o mai mare deschidere, fiind mai tânăr, mai apropiat vârstei lor, deci gândindu-se că înţelegeţi mai bine problemele cu care se confruntă. Aveţi uneori senzaţia că sunteţi privit de către aceştia mai mult ca un confesor, un frate mai mare, decât ca un duhovnic? Care este diferenţa, o sesizează tinerii?

Pe de o parte, deseori în activităţile culturale, filantropice, sociale şi mai ales cele sportive şi de recreere pe care le desfăşurăm în cadrul parohiei noastre, încerc să fiu cât mai apropiat de nevoile interioare ale tinerilor în segmentul fiecăruia de manifestare, în cadrul activităţii respective, oferindu-le posibilitatea de a întreba, de a cerceta, astfel încât să primească, pe cât este cu putinţă, şi răspunsuri cât mai potrivite la ceea ce îi preocupă. Încerc să devin mai mult un frate al lor mai mare, un prieten autentic, un sprijin în momentele-cheie din viaţa lor.

Pe de altă parte, ca părinte duhovnicesc al lor, toată atenţia şi tot universul acestora încerc să-l dirijez spre centrul preocupării unui creştin autentic: descoperirea lui Hristos prin participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi împărtăşirea cu vrednicie cu Sfintele Taine. Nici o altă activitate realizată la parohie nu poate egala bucuria trăită în cadrul Sfintei Liturghii, când Hristos se jertfeşte pentru noi şi suntem chemaţi să fim părtaşi Jertfei Sale. Suntem chemaţi să răspundem afirmativ chemării la Cină.

Căutător după aceste bucurii, dar deseori împăienjenit de plăcerile trecătoare ale vârstei, tânărul de astăzi poate face distincţie între acestea două prin povăţuire cu multă răbdare şi dragoste din partea noastră. Astfel că gândul şi conştiinţa tinerilor rămâne că duhovnicul cel tânăr al lor este un trimis al lui Dumnezeu pentru a-i ajuta să-L descopere pe El.