Duminica, zi de odihnă în Imperiul Roman
Stabilirea duminicii ca zi de prăznuire a Învierii lui Hristos şi de odihnă legală i se datorează în totalitate Sfântului Constantin cel Mare, care, în înţelepciunea sa, a decis să le ofere tuturor creştinilor posibilitatea de a avea o zi liturgică săptămânală. Până la vremea respectivă, cu excepţia iudeilor care păzeau cu stricteţe sabatul, nu exista o reglementare de natură religioasă sau politică să le ofere oamenilor posibilitatea de a se odihni şi de a se îngriji de propriile îndatoriri de credinţă.
Iată ce ne mărturiseşte Eusebiu de Cezareea despre planul Sfântului Constantin cel Mare de a reglementa duminica drept zi de odihnă şi prăznuire pentru întreaga populaţie a Imperiului Roman: „De altfel, fericitul Constantin s-a îngrijit ca toată lumea să poată face ca ei, fiindcă-şi pusese în gând să facă treptat din tot omul un închinător la Dumnezeu. Aşa a hotărât el prin lege ca ziua închinată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetăţenilor imperiului, iar cea din ajunul sâmbetei să fie şi ea o zi aleasă - cred eu spre aducere-aminte a celor săvârşite, după tradiţie, de Mântuitorul în asemenea zile. În tot cazul, întreaga sa oaste a fost învăţată de el să cinstească osârdnic această zi a Mântuitorului - chemată şi «zi a luminii» sau «a soarelui»; soldaţilor care împărtăşeau şi ei dumnezeiasca credinţă le era acum îngăduit să zăbovească în voie în biserica lui Dumnezeu, ca să se poată ruga nestingheriţi“ (Eusebiu de Cezareea, „Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 166). În pasajul respectiv ni se amintesc trei lucruri foarte importante pentru subiectul de faţă. În primul rând, Sfântul Constantin cel Mare a fost cel care a instaurat acest obicei de păstrare a duminicii ca zi de odihnă şi de sărbătoare în cadru privat, atât pentru sine, cât şi pentru familia sa. Observând beneficiul spiritual şi fizic important pe care îl aducea această decizie, a hotărât să extindă păstrarea ei la nivelul întregului imperiu, atât pentru cetăţenii care erau creştini, cât şi pentru cei de altă religie. De asemenea, pentru prima dată ni se vorbeşte aici de începutul duminicii încă din ajunul zilei de sâmbătă, lucru care va conduce mai târziu la introducerea Vecerniei ca primă slujbă liturgică a zilei în întreg teritoriul Imperiului Roman. Totodată, Sfântul Constantin cel Mare a oferit posibilitatea întregii sale armate de a păstra duminica drept zi de odihnă şi prăznuire, lucru nemaiauzit până la momentul respectiv. Armata era practic singura instituţie care nu avea o zi de odihnă, fiind în alertă permanentă. Desigur, dacă exista un pericol imediat, soldaţii urmau să intervină ca într-o zi obişnuită, dar aveau dreptul, în cazul în care nu exista o situaţie de urgenţă, să se recupereze fizic şi psihic în cursul duminicilor.
Rugăciune specială pentru armată
Armata romană avea, în mod evident, un fel de rugăciune generalizată care se utiliza în cursul bătăliilor. Ne aducem aminte de exemplul soldaţilor creştini care au fost rugaţi de confraţii lor să se roage atunci când, într-o bătălie cu marcomanii, armata romană ajunsese într-un caz grav de însetare. Acest fapt se petrecea în vremea împăratului Marcus Aurelius. Desigur, exista un ritual de rugăciune înaintea bătăliilor importante. De aceea, Sfântul Constantin cel Mare a decis să instaureze o rugăciune comună pentru toţi soldaţii săi. Aceasta a fost următoarea: „Pe Tine singur Te ştim Dumnezeu, pe Tine drept împărat Te cunoaştem, pe Tine într-ajutor Te chemăm; de la Tine ne-am dobândit biruinţele, prin Tine mai presus de vrăjmaşi arătatu-ne-am, Ţie recunoştinţă Îţi datorăm pentru bunurile dobândite; în Tine am nădăjduit că şi pe cele viitoare ni le vei dărui: cu toţii Ţie ne rugăm; iar pentru împăratul nostru Constantin dimpreună cu evlavioşii săi fii, fierbinte ne rugăm: viaţă dă-le cât mai lungă şi de biruinţă plină!“ (Ibid., p. 167). Observăm caracterul destul de general al acestei rugăciuni care este alcătuită din cereri cât se poate de simple adresate în chip direct unicului Dumnezeu, Care este recunoscut drept adevăratul Împărat, un fapt esenţial. Astfel, se evita părerea generală a păgânilor că împăratul roman era un fel de zeu. De asemenea, Sfântul Constantin cel Mare dorea ca soldaţii să fie conştienţi că fiecare biruinţă pe care o obţinuseră era de fapt un rod al conlucrării cu Dumnezeu şi nu un simplu rezultat al disciplinei lor de fier sau al mobilizării generale în momentele-cheie ale bătăliilor. Totodată, el a inclus în final şi o cerere pentru propria sa persoană şi familia sa, deoarece astfel fidelitatea soldaţilor şi conlucrarea cu aceştia puteau fi întărite şi din punct de vedere spiritual. Mai mult decât atât, Împăratul Constantin a decis să inscripţioneze semnul crucii pe scuturi. „Aşijderi a pus el să fie trecut şi pe arme mântuitorul semn al crucii, după cum oastea însăşi, odată echipată şi gata de luptă, n-avea să mai înalţe înaintea ei nici unul din auritele chipuri de odinioară, ci numai mântuitorul însemn de biruinţă“ (Ibid., p. 167). Astfel, simbolistica armatei era schimbată şi conţinutul creştin al acesteia era amplificat.
Închiderea templelor idoleşti
Cu toate că religia păgână nu a fost interzisă în imperiu, Sfântul Constantin cel Mare a decis să închidă unele temple unde se săvârşeau fie jertfe sângeroase, fie aveau loc destrăbălări. „În felul acesta preoţea Constantin Dumnezeului său. Tuturor popoarelor aflate sub administraţie romană, precum şi militarilor, porţile tuturor templelor idoleşti le-au fost cu desăvârşire închise; aducerea de jertfe a fost şi ea oprită cu totul. O lege dată pentru guvernatorii provinciilor hotăra de asemenea cinstirea zilei Domnului; ba, la îndemnul împăratului, aceştia au început să cinstească şi zilele amintirii mucenicilor, acordându-le în biserici cuvenita sărbătorire şi făcând împăratului pe plac în toate“ (Ibid., p. 168).
În pofida faptului că era un simplu catehumen, Sfântul Constantin cel Mare s-a considerat, potrivit unei expresii foarte nimerite, un fel de „episcop al celor din afară“, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea. Iată textul în cauză: „Fapt care i-a şi îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că şi el ar fi un fel de episcop, sau - cum l-am putut eu însumi auzind zicând - «Voi sunteţi episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine, însă, m-a aşezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara ei». În duhul acestor vorbe, Constantin şi-a păstorit toţi supuşii cu multă chibzuinţă; şi îi îndemna din răsputeri să meargă pe calea unei vieţi cuvioase“ (Ibid., p. 168). Această „episcopie“ nu trebuie înţeleasă ad litteram, fiind cât se poate de clar că nu avea o valoare sacramentală, ci doar în sens de „supraveghere“. Această supraveghere consta în asigurarea păcii, a toleranţei religioase, dar şi a bunăstării pentru întreaga populaţie a imperiului. Sfântul Constantin cel Mare pregătea în mod tainic convertirea unui întreg imperiu. O convertire care avea să înceapă cu el însuşi şi urma să fie continuată şi de urmaşii săi, chiar dacă aceştia au avut de împărţit o moştenire poate prea grea pentru tinereţea lor.