„După chipul lui Dumnezeu l-a făcut”
Sfânta Scriptură ne spune de la început că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 27). Scoasă din context, această informaţie a generat nenumărate discuţii şi speculaţii teologice care ţin să explice în ce constă chipul, încercând de multe ori să îl identifice cu o trăsătură a fiinţei umane. Sunt propuse astfel însuşiri precum raţiunea, libertatea sau limbajul, însă echivalarea acestora cu chipul lui Dumnezeu devine dificilă când constatăm că asemenea trăsături sunt prezente, într-un grad mai redus, şi în anumite animale. Mai mult, ele sunt absente în cazul persoanelor umane aflate în diverse situaţii, în special la începutul şi la sfârşitul vieţii.
Valoarea intrinsecă a omului în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu rămâne constantă de la concepţie până la moarte, motiv pentru care lipsa capacităţii de raţionare, de exprimare sau de exercitare a voinţei libere nu îi poate ştirbi statura şi cinstea de a fi fost astfel creat. Pentru a înţelege în ce constă cu adevărat ideea de chip al lui Dumnezeu este necesar să ne întoarcem la textul biblic şi la terminologia folosită de el. În acest sens, părintele Stephen de Young oferă contextul şi explicaţiile necesare în articolul „Man as the Image of God in Reverse”, publicat pe site-ul AncientFaith.com.
Creaţia dintr-o altă perspectivă
Facerea lumii, ilustrată în primele pagini ale Scripturii, ne relatează cum Dumnezeu construieşte un spaţiu sacru în care să sălăşluiască alături de om cununa creaţiei Sale. Creatorul nu are nevoie de un spaţiu fizic în care să locuiască, însă omului, fiinţă creată şi limitată, îi este necesar. Textul primelor două capitole ale cărţii Facerea imită, prin limbajul folosit, naraţiunea construirii unui templu antic. În concepţia popoarelor din Orientul Antic, locuinţa zeilor era muntele, spaţiu înalt şi inaccesibil omului, sau grădina, a cărei vegetaţie bogată contrasta cu mediul înconjurător arid. Uneori, zeii trăiau într-o grădină aflată pe vârful unui munte, ilustrative fiind Grădinile suspendate ale Semiramidei. Edenul este astfel locul cel mai de seamă creat de Dumnezeu, iar identificarea sa cu o grădină şi cu un munte este constantă pe parcursul Vechiului Testament. Aici va fi aşezat omul, creat din ţărână şi devenit viu prin suflarea de viaţă (Facerea 2, 7-8).
În paralel, templul antic nu reprezintă altceva decât un munte artificial, creat de om, care devine casa unei divinităţi. Ziguratul din cetatea sumeriană Sippar era numit şi „Scara către Cer” şi constituia, ca multe astfel de construcţii, un punct de convergenţă între lumea pământenilor şi cea a zeilor (Robert Chadwick, First Civilizations: Ancient Mesopotamia and Ancient Egypt, Equinox Publishing, 2005). Din aceste idei nu reiese că popoarele păgâne ar fi fost complet îndreptăţite în crezurile lor sau că Dumnezeul lui Israel este asemenea celorlalţi zei, ci faptul că, atunci când Scriptura descrie crearea unui spaţiu sacru, foloseşte un limbaj accesibil şi cunoscut omului antic.
Ce este idolatria?
Ultima etapă a zidirii unui templu în Orientul Antic o constituia aşezarea în centrul său a unei imagini (sinonim cu chip) a zeului căruia lăcaşul îi era dedicat, imagine care lua forma unei statui. În urma amplasării idolului în inima templului, avea loc un ritual numit al deschiderii nărilor, prin care spiritul zeului respectiv era chemat să locuiască în statuie. În continuare, sunt necesare câteva precizări despre idolatrie. Popoarele antice venerau diverse divinităţi şi spirite şi încercau constant să interacţioneze cu ele, lucru posibil prin intermediul unui corp. Uneori, anumite persoane deveneau posedate, precum Oracolul din Delphi sau femeia cu duh pitonicesc (Fapte 16, 16-19). Se credea că marile personalităţi erau cel puţin ghidate de asemenea fiinţe spirituale, având ca exemplu daemonul lui Socrate sau geniul împăratului roman. Cu toate acestea, modul cel mai frecvent de interacţiune îl constituia idolatria, centrată pe construirea şi îngrijirea unui corp, a unui idol în care duhul respectiv intra. În cadrul ritualului deschiderii nărilor, spaţiul era purificat, iar idolul era îmbrăcat pentru prima oară, spiritul divin fiind chemat să locuiască în el. Din acel moment, datoria principală a preoţilor păgâni devenea aceea de a se îngriji de noul corp al zeului, de a-i schimba îmbrăcămintea, a-l hrăni, a-i întreţine „casa”. Prin îndeplinirea corectă a acestor ritualuri, închinătorii zeului respectiv aşteptau binefaceri, concretizate de obicei prin recolte bogate sau succes în campaniile militare. În acest context întâlnim multiplele critici adresate idolatriei în Biblie: problema nu era venerarea unor sculpturi inerte, făcute de mâini omeneşti, ci speranţa popoarelor păgâne în ajutor şi izbăvire din partea unui zeu care nu îşi putea îngriji propriul corp, care trebuia spălat, hrănit, îmbrăcat sau îndreptat.
Chipul lui Dumnezeu aşezat în templul cosmic
Ce vedem în primele capitole ale Scripturii constituie inversiunea acestor practici păgâne sau, mai degrabă, realitatea pe care ele au distorsionat-o. În urma zidirii propriului templu, a întregii lumi, Dumnezeu îl creează pe om din materia existentă, după chipul Său, aşezându-l în locul cel mai de seamă, în Grădina Raiului. Omul, imagine a Creatorului, devine însufleţit prin suflarea de viaţă, prin „deschiderea nărilor”, şi capătă un scop precis. Chipul divin din om constă în capacitatea lui de a deveni un mijloc prin care Dumnezeu lucrează în lume, în creaţia Sa, prin care o desăvârşeşte. Această idee este foarte clar reflectată în Facerea 1, 26-28, unde vedem că plămădirea omului după chipul Său este indisolubil legată de scopul de a umple pământul şi a-l supune, devenind împreună-lucrător cu Dumnezeu în propăşirea întregii creaţii. Omul a fost chemat să extindă în întreaga lume starea edenică în care a fost aşezat dintru început. Crearea sa este un dar şi un privilegiu, izvorâte din iubirea lui Dumnezeu, întrucât nici lumea, nici oamenii nu sunt indispensabili Creatorului.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Facere, asociază calitatea de chip al Creatorului cu stăpânirea lumii, încredinţată bărbatului, femeii şi urmaşilor acestora. Marele exeget dezvoltă această idee pe parcursul mai multor omilii, menţinând principiul paralelismului între crearea lumii şi a omului şi pregătirea unui templu: „Vrând Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om să o stăpânească” (Omilii la Facere, Omilia a 8-a, EIBMBOR, 1987). Căderea omului reprezintă eşecul său de a-şi îndeplini menirea, alegând să acţioneze egoist în lume. Este şi motivul pentru care Părinţii Bisericii au afirmat că prin păcat omul a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, rămânând totuşi chip al Său, vrednic de cinstire (Facerea 9, 6; Matei 25, 31-46).
Idolatria reprezintă o pervertire şi o inversiune a realităţii prezentate în Cartea Facerii. Înşelat de duhurile rele şi dornic să îşi împlinească aspiraţiile după bunul plac, omul a căutat să îşi controleze viaţa şi lumea într-o manieră străină de Dumnezeu. Cel creat după chipul dumnezeiesc, aşezat în inima lumii şi chemat la măreţie, a ales să îşi batjocorească originea, făurind chipuri false şi venerând fiinţe nevrednice de închinare. Prin viaţa, moartea şi Învierea Sa, Mântuitorul Hristos a restaurat fiinţa umană, redându-i posibilitatea de a-şi exercita din nou întâia demnitate şi de a lucra spre binele său şi al întregii creaţii.