Durerea nu e numai o problemă medicală

Experienţă individuală deosebit de complexă, durerea nu este numai o problemă medicală, aşa cum ar părea la prima vedere, ci şi o problemă spirituală, având în acelaşi timp implicaţii sociale serioase. Fenomenul este foarte prezent la vârstnici, în cazul cărora prezenţa durerii alterează în mod semnificativ calitatea vieţii, ceea ce determină uneori ca aceşti suferinzi să nu-şi mai dorească să trăiască. O altă caracteristică a vârstei a treia este dată de faptul că bătrânii suferă, de obicei, de mai multe boli care se pot însoţi de durere.

Durerea poate fi prieten sau duşman. Durerea prieten se constată atunci când ea are valoare de semnal, alertând organismul în momentul în care ceva nu este în regulă. Dar, uneori, chiar sistemul de avertizare se poate deregla, transmiţând semnale deteriorate sau supradimensionate. Uneori, se poate constata că durerea se manifestă chiar în absenţa bolii sau a oricărei agresiuni. Aceasta se poate întâmpla, de exemplu, în leziuni ale nervilor. Câteva afecţiuni constituie cauze ale nevralgiilor: diabetul zaharat, zona zoster, intervenţii chirurgicale (de exemplu amputaţiile), acestea determinând dureri persistente, cu caracter de arsură sau curent electric. Gradul durerii determinată de acelaşi tip de leziuni diferă de la o persoană la alta. Este important să înţelegem că nu există doi oameni care să simtă acelaşi tip de durere în acelaşi mod. Acest lucru apare ca urmare a faptului că mesajele transmise la creier nu sunt interpretate în acelaşi mod de două persoane diferite şi pentru că experienţa individuală exprimă în mod diferit durerea. Anumite persoane par a fi predispuse la durere, în timp ce altele par să fie rezistente. În parte, aceste diferenţe individuale pot reflecta gradul de educaţie sau tradiţii culturale. Există date recente care arată că răspunsul la durere este influenţat genetic. Din păcate, deocamdată aceste gene nu pot fi controlate. Durerea de scurtă durată poate fi intensă, dar este trecătoare. Când însă durerea persistă o perioadă lungă, situaţia suferindului se înrăutăţeşte pe multiple planuri. Frecvent, durerea limitează capacitatea de muncă, afectează starea de bine şi capacitatea de a se îngriji. Ca urmare a acestei dureri cronice, mulţi indivizi sunt puşi în situaţia de a-şi abandona locul de muncă, ceea ce atrage neplăceri financiare care, la rândul lor, pot determina deteriorarea relaţiilor familiale şi scăderea calităţii vieţii în întreaga familie. Cu cât trece timpul fără ameliorarea durerii, persoanele tind să se interiorizeze, putând aluneca în depresii. Ele se distanţează de familie, de prieteni şi de cei apropiaţi. Se poate instala, progresiv sau brusc, un grad de invaliditate ce implică asistenţa celor din jur care risipesc energie şi timp pentru îngrijire, considerându-se, uneori, chiar manipulaţi de cel bolnav. Astfel, începând ca o afecţiune medicală individuală, durerea se transformă într-o perturbare spirituală şi socială, care include nu numai pe cel suferind, ci şi pe cei din jurul său. Suferinţa care însoţeşte durerea, adesea neglijată În asemenea condiţii, este lesne de înţeles că terapia durerii ar trebui să fie pe măsura complexităţii ei. Această terapie poate fi cu medicamente (farmacologică) sau prin alte procedee (terapie nonfarmacologică). Sigur, ne putem ocupa mai în detaliu de diversele posibilităţi de tratament ale durerii. Deocamdată, însă, am dori să subliniem că, deşi medicina are mijloace necesare de a calma multe feluri de dureri (deşi nu în toate cazurile), mai puţină atenţie se acordă suferinţei care însoţeşte durerea. De aceea, suntem în totalitate de acord cu afirmaţia: „Astăzi ne este foarte clar că pentru a vindeca un bolnav nu este suficient de a-l elibera de boala sa, de durerea care îl chinuie, ci şi de răsunetul psihic pe care această boală l-a produs, de ecoul ei. Ocupându-ne numai de destinul limitat al bolii şi al durerii fizice, este ca şi cum ne-am ocupa exclusiv de stingerea focului care ne-a incendiat locuinţa, fără a ne strădui să ne debarasăm şi de fumul care ne înăbuşă, care nu ne lasă să respirăm în voie“ (Arcadie Percek). Durerea la vârstnici În România circulă printre bătrâni o zicală care spune că „dacă te-ai trezit dimineaţa şi nu te doare nimic înseamnă că ai murit“. Aceasta arată cât de împământenită este concepţia că bătrâneţea este însoţită întotdeauna de durere. Din păcate, această concepţie este sprijinită şi de statistici, care arată că 50% până la 70% dintre vârstnicii internaţi în spitale şi 40-50% dintre cei aflaţi la domiciliu se plâng de dureri. Merită, de asemenea, subliniat că durerea la vârsta a treia este simţită mai pregnant decât la adult. Acest fapt se reflectă şi în diminuarea activităţilor cotidiene, în tendinţa de izolare sau de dependenţă de cei din jur. Prezenţa durerii alterează în mod semnificativ calitatea vieţii, ceea ce determină uneori ca aceşti suferinzi să nu-şi mai dorească să trăiască. O altă caracteristică a vârstei a treia este dată de faptul că bătrânii suferă, de obicei, de mai multe boli care se pot însoţi de durere. Această polipatologie se însoţeşte, astfel, de polialgii (mai multe dureri). Nu sunt rare cazurile când în clinici sau în cabinetele medicale cei consultaţi se plâng de două, trei sau chiar cinci diferite feluri de durere (în mod curent dureri de cap, dureri reumatice sau colici). Aceste multiple dureri creează probleme medicului consultant, făcând dificil, în unele situaţii, un diagnostic corect. Plecând de la această realitate, în ţările dezvoltate au luat naştere aşa numitele „centre de durere“ (independente) sau „nuclee de durere“ (în cadrul spitalelor). În aceste locuri pacientul cu durere cronică este consultat de un colectiv interdisciplinar, care cuprinde, în afară de medicul consultant, specialişti în neurologie, reumatologie, psihiatrie, kinetoterapie şi farmacologi de clinică. În felul acesta se pot stabili originile diferitelor tipuri de durere şi se prescrie un tratament adecvat. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că foarte adesea la vârsta a treia durerea este însoţită de depresie nervoasă, fenomen care uneori este mai intens decât durerea însăşi. De aceea, se impune prezenţa unui psiholog sau psihiatru în echipa interdisciplinară de consult şi tot astfel se explică rezultatele favorabile obţinute în terapia durerilor cronice cu medicamente antidepresive. Nu sunt de neglijat în terapia durerilor cronice la bătrâni şi mijloacele nonfarmacologice, cum ar fi masajul, kinetoterapia, fizioterapia, electroterapia, acupunctura şi altele. Persoanele în vârstă nu trebuie lăsate să sufere în tăcere Este deosebit de important ca aceşti oameni să nu fie lăsaţi să sufere în tăcere, să se izoleze de familie şi de prieteni şi să-şi piardă bucuria de a trăi. De aceea, trebuie avute în vedere şi implementate măsurile şi recomandările ce urmează: - sporirea conştientizării asupra magnitudinii problemei privind persoanele în vârstă; - informarea pe scară largă asupra dificultăţilor particulare de evaluare şi management ale durerii la pacienţii vârstnici. Sunt necesare pregătire şi cunoştinţe speciale; - educarea mai multor medici şi furnizori medicali asupra managementului durerii la bătrâni; - încurajarea cercetărilor pentru o terapie optimă a durerii la vârstnici; - informarea publicului larg asupra existenţei medicilor specialişti şi a anumitor facilităţi destinate tratamentului condiţiilor determinate de durerea cronică.