Echilibristica socială şi echilibrul harului

„Suntem ceea ce săvârşim în mod repetat“, constata, acum aproape 2.400 de ani, Aristotel. Evident, afirmaţia filosofului antic nu se referă la gesturile care întreţin viaţa biologică (respiraţie, alimentaţie etc.) sau la cele care presupun un nivel scăzut de implicare conştientă (cum ar fi, de pildă, deplasarea), ci la acele fapte care, măcar la început, au fost plănuite, săvârşite în urma unei deliberări lucide şi au devenit obişnuinţe.

 

Psihologia propune şi ea explicaţii dintre cele mai variate cu privire la modul în care se formează personalitatea umană, de la cele mai simple, cum sunt teoriile din secolul al XIX-lea, în care individul era explicat, pur şi simplu, ca un „produs al societăţii“, până la cele contemporane, care iau în calcul o multitudine de factori ce interacţionează cu persoana umană, şlefuind-o (sau poate mutilând-o!), dându-i, în final, o formă specifică, un contur cât de cât stabil.

 

 

Confirmând, în mare, viziunea antropologică a clasicilor, părinţii Bisericii au propus o paradigmă de abordare a persoanei umane care, prin profunzimea ei, nu încetează să-i frapeze pe cei care o analizează.

 

 

După părerea lor - părere întotdeauna susţinută şi de experienţa fiecăruia dintre noi - sufletul dispune de trei facultăţi sau puteri: raţiune, simţire şi voinţă. Fiecare dintre acestea sunt „instrumente“ ce trebuie să se afle într-o stare de echilibru pentru a păstra sufletul sănătos sau, cu alte cuvinte, a păstra persoana în sfera unei specificităţi umane. Dacă puterile sufletului tind să se echilibreze, deja putem vorbi despre sfinţenie. La capătul opus, excesul de raţiune glacială, senzualitatea exacerbată ori voinţa egoistă conduc întotdeauna la monstruozităţi, care se pot manifesta fie la nivel interior, sufletesc, fie la nivel exterior, social.

 

 

Că veni vorba de echilibru: ce înseamnă să fii un om echilibrat? În cazul nostru, ce ar trebui să faci pentru a menţine echilibrul dintre raţiune, simţire şi voinţă? O fi-nsemnând, oare, că orele fiecărei zile, pe care le parcurgem în stare de veghe, trebuie petrecute, în mod egal, gândind, simţind şi dorindu-ne diferite lucruri?

 

 

Ideea de echilibru presupune o raportare la ceva, presupune reperul. Dar care este reperul?

 

 

De la viziunea psihologică, aproape tragică, despre omul „dresat social“, trecând prin cea aristotelică, oarecum neutră, simplu constatativă, până la cea creştină este o distanţă destul de mare. Departe de a fi imaginat doar ca un fir de praf purtat de vânt, omul are - în gândirea Sfinţilor Părinţi - o valoare inestimabilă, valoare oferită de evenimentul extraordinar al întrupării Fiului lui Dumnezeu.

 

 

Taina Întrupării a făcut ca Omul perfect să nu mai fie doar o proiecţie idealistă, ci o tulburătoare realitate, o chemare pentru noi, reperul absolut al oricărei existenţe care-şi caută echilibrul.

 

 

Încheind tot cu ideea lui Aristotel, înţelegem că obişnuinţa îi dă omului o anumită constantă sufletească, pe care, la un moment dat, cu greu o mai poate părăsi - când e vorba de obişnuinţa rea, sau nu-şi mai poate imagina viaţa altfel - când e vorba de deprinderea bună, de înţelegerea superioară.

 

 

Pentru creştin, deprinderea bună nu este simplă jonglerie sau întâmplare, ci implică voinţă, discernământ şi dragoste perpetuă. Iar atunci când, peste toată truda noastră, se aşează harul lui Hristos vin imediat şi pacea, şi bucuria şi… echilibrul. Însă, acest har nu „cade“ de undeva de sus, nu vine pur şi simplu, ci trebuie căutat de fiecare dintre noi. Cu înverşunare.