Ecouri ardelene despre România Mare
De la anul 1918 încoace, în fiecare primăvară, românii ar trebui să sărbătorească, să aniverseze, să dea cinstirea cuvenită actului patriotic săvârșit de românii de peste Prut, care în 27 martie au hotărât unirea lor și a ținuturilor locuite de ei - istorica Basarabie - cu patria-mamă, România, declanșând avalanșa care va rotunji „bulgărele național” și va materializa „cea mai mare zi din istoria României”, după aprecierea lui Dimitrie Onciul, sau „clipa de fericire care a răscumpărat veacurile întregi de suferință ale românilor”, în aprecierea lui Nicolae Iorga, România Mare.
Măcar acum, în climatul agitat și tragic al zonei, să recunoaștem că gestul Basarabiei vine ca un adevărat balsam pe o rană morală și teritorială pentru țara aflată într-una din cele mai grele situații, cu un prezent sfârtecat, cu un viitor nesigur, o „Românie ciopârțită”, cum plastic o numea Nicolae Iorga la acea dată și care numai o garanție nu constituia atunci pentru o evoluție ascendentă ulterioară.
Însuși regele Ferdinand I de România, retras în Moldova și trăind calvarul poporului român, cel care la sfârșitul anului își va adăuga meritat și supranumele de „Întregitorul” sau „Unificatorul”, va remarca cu sinceritate: „V-ați unit în timpuri grele pentru țara-mumă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge”.
Se înfăptuia, astfel, un prim pas spre realizarea testamentului de unitate națională românească, scris cu sânge și pecetluit cu capul marelui voievod Mihai Viteazul și care a animat generațiile de bărbați însemnați ai neamului, care l-au urmat.
„Unirea a fost visul de aur, țelul isprăvilor marilor bărbați ai României”, avea să concluzioneze revista „Steaua Dunării” pe prima pagină la 1 octombrie 1856, îmbărbătându-i în realizarea unui deziderat legitim, slujit de toți fiii țării.
Ieri Ardealul, azi Basarabia. Promisiunile aliaților și sângele românilor
Marea Unire, stropită cu sângele ostașului român, a fost cimentată prin credința nestrămutată a unor întregi „generații de apostoli și martiri ai idealului național”, dar slujită și edificată prin truda și jertfa anonimă a unei întregi națiuni.
Împotriva evidenței, voit sau fortuit, subiectul unirii Basarabiei cu România a fost „tabu” decenii de-a rândul, a fost negat sau blamat, iar acum, când vocea ne e liberă, nu mai știm sau nu mai vrem să repunem în drept, în adevăr, actul de început de primăvară calendaristică și mai ales națională a anului 1918, deși de aici s-au pregătit, moral și nu numai, hotărârile istorice de la Cernăuți și Alba Iulia.
În perioada 1917-1919, la Chișinău apare ziarul „Ardealul”, transformat ulterior în „România nouă”, care trata cu predilecție problema renașterii Basarabiei românești, reliefând în conținutul său lupta românilor dintre Prut și Nistru pentru întregirea națională.
De subliniat este faptul că redactorul ziarului era doctorul Ion Mateiu, ardeleanul care la 1920 va ocupa funcția de director general al „Învățământului primar și normal” din Transilvania și care ori de câte ori avea prilejul nu pregeta să facă legătura între tematica majoră a gazetei și soarta celor înrobiți de dincolo de Carpați, acolo unde-și avea obârșia, de unde-și trăgea rădăcinile și unde-i erau îndreptate perpetuum dorul, speranța și credința în libertate și unitate, în drepturi și armonie în împlinirea familiei române, unice și indivizibile.
Încă la octombrie 1917, în articolul „Mama noastră România” răzbătea obida sufletului românesc din Ardeal, aflat sub jug străin, dar și nădejdea în mântuirea ce trebuia să vină numai de la București, adeverind afirmația că după alegerea lui Cuza Vodă „soarele tuturor românilor numai de la București răsare”. Spre edificarea cititorului reproducem din articol: „De multă vreme noi, românii din împărăția austro-ungară, suferim apăsările unei cârmuiri pline de nedreptăți. Căci ungurii, în oarba lor trufie, mai curând s-ar fi lepădat de Arpad, strămoșul lor, decât să lase pe români să răsufle și ei mai ușor și să trăiască în slobozeniile pe care le aveau celelalte popoare din imperiu. Cu toate că au plătit întotdeauna cele mai grele biruri muncind pământul pentru toate liftele străine, cu toate că în lungul șir de războaie românii și-au vărsat sângele pentru unguri, noi nu am avut parte de răsplată și de omenie. Școlile de la sate ni le închideau, birăul ungur își bătea joc de necazul țăranului, județul aducea judecată strâmbă ca să-l sărăcească pe bietul om necăjit, jandarmul umbla din sat în sat stâlcind în bătăi pe feciorii cu brâiele tricolore. Austro-Ungaria nu mai era pentru noi o mamă, ci o ciumă.
Și atunci, nădejdile noastre s-au întors spre România. Ea era țara în care sufletul nostru, copleșit de atâtea suferințe, căuta o alinare și o mângâiere. Ne-am plâns durerea și ea ne-a ascultat cu dragoste.” Și autorul argumentează astfel opțiunea României pentru intrarea în vâltoarea primei conflagrații mondiale: „Gândul ei sfânt a fost să ne scape din robia austro-ungară și să ne alipească la sânul ei cald de mamă dulce. Și Dumnezeu a învrednicit-o să pășească la îndeplinirea acestui gând mare. Ea s-a folosit de marele război al lumii și și-a pornit oastea vitează în lupta grea și înălțătoare pentru izbăvirea noastră.
Și România avea dreptul să se apuce de acest lucru mare.
Căci ea este o țară liberă. Nicăieri în lume nu sunt libertăți mai mari ca aici. România are tot felul de școli pentru luminarea poporului pe limba lui, are universități unde se află profesorii atât de învățați încât numele lor a străbătut, cu cinste, toate meridianele lumii. Dar ea are, mai presus de toate, o oaste națională, adică alcătuită numai din cetățeni ai României despre care străinii spun că sunt cei mai viteji ostași din toată lumea.
Cum să nu se topească sufletele noastre pentru această țară unde fețele împărătești se bucură și plâng împreună cu poporul? Numai în cuprinsul ei poate fi nădejde de viață mai bună și fericită pentru noi. Căci ea ne-a iubit mai mult decât pe sine atunci când pentru mântuirea noastră a hotărât să jertfească viețile scumpilor săi ostași. De aceea ne închinăm ție, o, Românie, mamă dulce, acoperământul și scăparea noastră!”
Austro-Ungaria, un imperiu nemilos și crud ca URSS
În articolul „Mucenicii dreptății” din 15 octombrie 1917 se evocă și ridicările românești din Transilvania, dar amărăciunea răzbătea printre rânduri pentru că românii „n-au avut norocul să dobândească cu răscoalele lor dreptățile după care suspinau după atâta amar de vreme”. Sunt elogiați cei „trei țărani dezghețați și pricepuți la toate”, Horea, Cloșca și Crișan, care în anul 1784 au chemat satele la răscoală, dar care n-au putut aduce totuși dreptatea pentru români, ci au îngroșat rândurile martirilor neamului în lupta pentru dreptate. La execuțiile lor „exemplare” în popor a fost „multă plângere”, căci „dreptatea pierise din nou, dar a rămas în inima frântă de durere a țăranilor icoana celor trei mucenici. Candela lor ardea necontenit în toate colibele, ținând trează amintirea dureroasă a acestor luptători pentru dreptate”. Și revenind în realitate autorul concluziona: „Dumnezeu s-a milostivit de poporul său credincios și, astăzi, vedem cu ochii cum se prăbușesc scaunele asupritorilor, înălțându-se prin jertfe grele dreptatea neamului românesc. În veci blagoslovite să fie aceste vremuri mari spre libertate pe care le văd ochii noștri înlăcrimați. Orfani am fost, chinuiți și oropsiți am trăit, batjocoriți și jefuiți de toți ne-am dus viața noastră necăjită. Dar ne-am ținut sufletul fără a ni-l vinde.
Și dacă astăzi, mântuirea noastră se apropie de îndeplinire, să nu uităm că între cei care au sângerat pentru această lucrare sfântă se numără și Horea, Cloșca și Crișan.
La 22 octombrie 1917, în articolul „Viforul asupriților”, tratând momentul 1848 pe meleagurile ardelene, autorul arată că, deși ne-am câștigat libertatea „prin jertfa sângelui”, hoția împăratului a adus jale în sufletele norodului și a tulburat mințile Craiului Munților, iar în jalea doinei lui Iancu „ne-am învelit nădejdile noastre. În oftatul ei scăldăm dorința noastră după libertatea furată”, iar astăzi „doina nenorocirii noastre se preface în cântec de biruință prin jertfa nemăsurată și iubitoare a mamei noastre: România”.
Ardealul l-am dezrobit cu sângele nostru
Dorind să justifice plonjonul făcut de România în vâltoarea celei mai mari conflagrații cunoscute până atunci pe planetă, articolul din 29 octombrie 1917 „Cine sunt românii?” consemna că din „multele popoare care astăzi se războiesc cu atâta înverșunare puține se pot lăuda cu un trecut vrednic de prețuire și de cinste” și de aceea această nație „este vrednică să poarte lupta pentru apărare și întărirea vieții în viitor” și autorul continua pledoaria sa astfel: „Căci mult este a fi român cum spunea un înțelept cronicar ardelean. Abia cinci națiuni sunt în toată lumea care se pot mândri cu originea romană. Sunt francezii, italienii, spaniolii, portughezii și românii. Aceste națiuni sunt surori bune pentru că toate cinci se trag de la romani, cel mai viteaz și înțelept popor din câte pomenește istoria lumii. Și cum a orânduit Bunul Dumnezeu, ca în războiul cel grozav de astăzi aceste alese vițe ale gintei latine să se întâlnească, să-și dea mâna și să lupte împreună pentru dreptate și libertate! În tovărășia lor neamul nostru, hulit și asuprit de alții, se simte mândru că-și poate dovedi iarăși vitejia și credința aprinsă, moștenită din bătrâni. Fii mândru neam român de rudenia aceasta cu cele mai luminate neamuri de pe fața pământului! Căci astăzi brațul lor e tare și dreptatea pentru care luptă este sfântă. Din uriașa încăierare a popoarelor, ginta latină va ieși biruitoare și neamul românesc va prăznui cu bucurie sărbătoarea libertății și a înfrățirii sale naționale. Atunci vor fi pe pământ pace și între oameni bună înțelegere.”
Abordând necesitatea organismului militar național în articolul „Oastea ardelenească” din 10 decembrie 1917, autorul sublinia: „De sute de ani, noi, românii din Ardeal, am stăruit să ne facem o oaste națională care să ne apere viața și moșia împotriva dușmanilor. Dar silințele noastre au fost zadarnice.
Cel dintâi regiment s-a și alcătuit și el a primit numele de «Turda», acel târg vestit din Ardeal unde înainte cu trei sute și mai bine de ani a fost ucis mișelește de către străini Mihai Viteazul. Regimentul «Turda» este comandat de către colonelul Marcel Olteanu, un vrednic strănepot al vestitului scriitor ardelean Petru Maior. Colonelul Olteanu a săvârșit și în acest război mari fapte de vitejie pentru care a fost răsplătit din partea regelui cu ordinul «Mihai Viteazul», cea mai înaltă decorație pe care o poate dobândi un ofițer. Al doilea regiment al oștirii ardelene este și el aproape gata și poartă numele «Alba Iulia» și este comandat de maiorul Dragalina, fiul neuitatului general Dragalina care în toamna anului 1916 a nimicit pe Valea Jiului îngâmfata oaste inamică ce îndrăznise să calce pământul României”.
Germania, o țară fără scrupule
Deplângând soarta României la sfârșitul anului 1917 în articolul „O țară de jertfă: ROMÂNIA”, din 4 ianuarie 1918, autorul evocă durerea românească pentru situația creată, dar mai ales credința în viitorul favorabil celor îndreptățiți la dezrobire și unitate astfel:
„Ai încercat dureri fără nume. Stropșită de mitraliere, lipsită de ajutorul îndepărtaților prieteni, vândută de rușii vecini, tu ai rămas singură împotriva unor jivini năprasnice, ce te cotropeau din toate părțile. Mare să fi fost, năzdrăvană să fi fost și nu puteai opri năvala turbată ce se revărsa în valuri negre spre oștile tale chinuite. Și totuși nu te-ai lăsat zdrobită.
Și astăzi, România stă părăsită în mijlocul valurilor dușmane. Zările sunt întunecate, de nicăieri nu lucește nici o rază de ajutor. Și-a jertfit pacea și bogăția ei, și-a jertfit cinstea și fala ei întrupată în oștirea vitează, dar fără noroc.
A pierdut tot ce-i vestea strălucirea. Iată acum o țară de cumplită suferință, cum nu mai este alta pe fața pământului.
Scumpă țară de jertfă, idealul tău de a împreuna pe toți fiii tăi răzleți este sfânt și drept. Noi credem în el și-l stropim cu lacrimile noastre de rugă fierbinte. Nu este cu putință ca el să cadă, dacă mai este o dreptate în lume. Dumnezeu din ceruri îți cunoaște suferințele și ascultă plângerea poporului românesc.
Dreptatea va veni și în anul 1918 ne va vedea pe toți alergând la sânul tău, o Românie iubită și sfântă!”
În aceste momente grele, când iarna din sufletul românilor, din țară și mai ales din afara fruntariilor ei este mai rece și mai apăsătoare chiar decât cea din natură, autorul nu-i uită nici pe prizonierii și pribegii Ardealului „care rătăcesc prin pustietățile Rusiei”, pe care în articolul din 4 ianuarie îi îndeamnă să fie „tari în suferinți” și să creadă „fără șovăire că în curând Dumnezeu ne va învrednici să vedem mântuirea neamului românesc” și încheie cu această viziune optimistă și profetică: „România mare se va înfăptui, iar noi vom săruta atunci, cu lacrimi fierbinți, țărâna scumpului nostru Ardeal”, căci drumul de scăpare nu putea fi decât „steagul tricolor care strălucea la București, iar mântuirea noastră era România”.
Analizând rolul Bisericii din Basarabia, autorul aprecia că aceasta a fost lipsită de caracterul național și democratic, pe când Biserica din Ardeal a fost o torță vie care i-a luminat pe români și i-a „scăpat de pieire”, precizând că „ea a fost nu numai păstrătoarea credinței strămoșești, ci și mângâietoarea caldă în suferințele ce le-am îndurat de-a lungul veacurilor și povățuitoare înțeleaptă pe cărările vieții noastre istorice”. Pentru ca în încheiere autorul să concluzioneze în articolul ce apărea la 8 februarie 1918 astfel:
„Dacă poporul român a fost în stare să trăiască neîntrerupt de două mii de ani fără a fi nimicit, vrednicia este a Bisericii, care ne-a fost totdeauna scut și acoperământ nebiruit. Fără biserică sau cu o biserică înstrăinată neamul nostru era osândit la pieire”.
Mi se pare foarte analitic, profund, dar și crud, prin valoarea adevărului reliefat, articolul din 25 februarie, intitulat „Politica păcilor germane” și din care redăm următoarele:
„De câteva luni încoace am avut prilejul să deslușim lămurit înfrigurarea cu care Germania aleargă după pace. Având în vedere faptul că afară de Verdun și Mărășești, armatele sale, în decurs de trei ani, au fost aproape pretutindeni biruitoare ori cel puțin neînfrânte, este cât se poate de firesc să ne întrebăm pentru ce caută ea astăzi pacea cu orice preț, chiar și față de țările mici? Care sunt cauzele apropiate ale acestei stări și, pe deasupra, principiile conducătoare ale politicii nemțești? Ele se pot cuprinde în două cuvinte scurte: foamea și imperialismul.
Germania nu mai are pâine, iar cu armatele flămânde nu se poate câștiga războiul oricâte mașini ucigătoare ar aduce pe câmpul de luptă” și continuă: „Astăzi Germania este convinsă că războiul va continua încă multă vreme. De aceea îi trebuie pâine. Și o caută pretutindeni, în Rusia, Ucraina și România. Iată motivul adevărat al politicii de pace pe care o face Germania sub ochii noștri.
Pentru a se putea apăra de înfrângere are neapărată nevoie de hrana căreia, după cum se știe, nici un ostaș din lume, afară de „tovarășii” ruși, nu i se închină cu mai multă smerenie flămândă. Având asigurat acest important factor în luptă, Germania se crede în stare de a continua războiul până la victoria idealului său politic: imperialismul mondial.
Întreg catehismul politic al Germaniei se cuprinde în această formulă. Ea a fost provăduită cu îndârjire de cei mai mari cugetători și bărbați de stat, iar diplomații și militarii au căutat cu răbdare mijloacele practice pentru coborârea ei pe câmpul realităților. Stăpânirea politică a lumii întregi, iată ce vrea ideologia nemțească.
Cultură germană, industrie și comerț german în toate țările și la toate popoarele. Dreptul națiunilor la viață liberă nu poate fi recunoscut decât în măsura în care acestea primesc hegemonia lor sau pot să reziste forței germane”.
Concluzionând, autorul previne asupra imensului pericol al politicii germane: „Nimic nu zugrăvește mai limpede aceste tendințe decât definiția profetului german Foerster, când zice: Politica noastră este de a înșela pe toată lumea, de a sta la tocmeală cu toată lumea și de a nu ne ține de cuvânt. Iată lumina adevărată în care trebuie privită politica păcilor mici pe care o face astăzi Germania. Ea este numai o etapă în drumul pe care stăruie să ajungă la domnia universală.
Oricine înțelege că această domnie nemțească înseamnă ruina statelor și moartea popoarelor”.
La 8 martie, autorul revine cu efectele „păcii de la București” asupra Ardealului și cuvintele sunt mărturie a suferinței, dar și a credinței neclintite în biruința dreptății românești, astfel: „Dacă această dreptate este astăzi îngropată de brutalitatea germano-ungurească, Ardealul, statornic în credința adevărurilor sfinte, știe că, întocmai ca și trupul lui Hristos, va învia în toată strălucirea lui. Ardealul plânge astăzi în umbra răstignirii de la București, dar, ca și pelerinii Evangheliei, el așteaptă cu credință apostolică realizarea dumnezeiască a Emausului nostru național”.